Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

meu; degetele-i alunecându-mi prin păr. Nectarul curgându-mi din nou în gură,
inundându-mi inima. Şi, în cele din urmă, buzele ei pe gâtul meu, carnea mea
străpunsă de dinţii ei. Da! Ca atunci în criptă! Cu atâta vreme în urmă! Sângele ei şi
sângele meu. În zgomotul asurzitor al inimii ei, da! Era extazul cel mai pur, totuşi nu
puteam ceda, nu puteam; ştia şi ea asta.
8
POVESTEA GEMENELOR.
SFÂRSITUL
― PALATUL ni s-a părut la fel ca în amintirile noastre. Poate ceva mai luxos,
mai plin de obiecte bogate prădate de pe alte teritorii cucerite. Mai multe draperii
aurii, desene în culori mai vii; de două ori mai mulţi sclavi în jur, de parcă ei înşişi
erau obiecte decorative, cu corpurile goale împodobite cu colane de aur şi bijuterii
scumpe.
Ne-au condus într-o cameră somptuoasă, cu superbe scaune şi mese, cu un covor
fin pe jos, şi am fost tratate cu cele mai bune mâncăruri.
Apoi, când s-a lăsat seara, am auzit uralele adresate regelui şi reginei care se
apropiau de palat; toţi curtenii le ieşeau în întâmpinare ca să li se închine, cântându-le
osanale, lăudându-le frumuseţea pielii albe şi a părului strălucitor, a corpurilor care se
vindecaseră ca prin minune după atacul conspiratorilor. Întregul palat răsuna de imnurile
de laudă.
Când ceremonia s-a încheiat, în cele din urmă, am fost conduse în camera
cuplului regal şi am văzut, pentru prima oară cu ochii noştri, la lumina slabă a
lămpilor ţinute la distanţă, transformările.
Am văzut două fiinţe palide, dar magnifice, care semănau ca două picături cu
ceea ce fuseseră înainte; doar că acum erau învăluite într-o lumină ciudată, iar pielea
nu le mai era piele. Minţile nu le mai aparţineau în întregime. Totuşi, erau superbe.
Aşa cum vă puteţi cu toţii imagina. Da, erau minunate în lumina aceea, de parcă luna
însăşi coborâse din cer să le construiască din razele ei. Stăteau în camera aceea
uimitoare, plină cu mobile aurite nespus de frumoase, erau îmbrăcate în cele mai fine
ţesături şi se uitau la noi cu ochi strălucitori, de parcă erau din obsidian. Regele ni s-a
adresat cu o voce total schimbată care parcă era o muzică dulce:
"Khayman v-a povestit ce s-a întâmplat cu noi, a spus el. Aveţi în faţa voastră pe
beneficiarii unui miracol de nedescris; căci noi am supravieţuit unei morţi sigure. Nu
mai resimţim acum nevoile şi limitele fiinţelor umane, vedem şi înţelegem lucruri pe
care nu le-am bănuit vreodată."
Regina a renunţat iute la masca maiestăţii. Cu un sîsîit de şarpe ne-a poruncit:
"Trebuie să ne explicaţi ce s-a întâmplat! Ce a făcut spiritul vostru?"
Primejdia în care ne aflam în prezenţa acestor monştri era mai mare decât
oricând; am încercat să-i transmit un avertisment lui Mekare, dar regina a început
imediat să râdă.
"Nu înţelegi că ştiu exact ce gândeşti?" m-a întrebat.
Regele i-a cerut să tacă.
"Lasă-le să îşi folosească puterile, a spus el. Ştiţi amândouă cât de mult v-am
apreciat întotdeauna."
"Da, a rânjit regina. Iar voi aţi pus blestemul acesta pe capetele noastre!"