Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

nemuritor care devenise deopotrivă indestructibil şi de o fragilitate înşelătoare, lama a
intrat până la inimă. Am tăiat în stânga şi-n dreapta înăuntrul inimii, apoi m-am oprit.
Un moment i-a curs sânge de o mare vîscozitate; o clipă chiar inima a încetat să
mai bată; apoi rana a început să se reînchidă, iar sângele scurs s-a întărit ca chihlimbarul,
chiar sub ochii mei.
Ce era mai important, era faptul că am simţit în mine momentul când i se oprise
inima, că mă luase ameţeala, că-mi pierdusem aproape cunoştinţa, mergând până la a
simţi aripa morţii. Fără îndoială că, din nou, prin lumea întreagă, băutorii de sânge
simţiseră acelaşi lucru, poate că pentru cei tineri fusese îngrozitor, fusese un şoc care-i
făcuse să se prăbuşească pe jos. Miezul fiinţei lui Amel era în continuare înăuntrul ei;
teribila arsură şi tăieturile de pumnal arătau limpede că ceea ce-i animă pe băutorii de
sânge rezidă numai şi numai în corpul ei şi că aşa va fi întotdeauna.
Aş fi distrus-o chiar atunci dacă n-ar fi stat altfel lucrurile. Aş fi făcut-o bucăţele,
căci scurgerea timpului, chiar milenară, nu-mi putuse şterge setea de răzbunare şi ura
contra ei pentru ceea ce făcuse poporului meu şi pentru separarea de Mekare,
jumătatea mea, oglinda mea.
Ce nemaipomenit ar fi fost dacă atâtea secole mi-ar fi dat înţelepciunea iertării;
dacă mi s-ar fi deschis sufletul spre înţelegerea lucrurilor petrecute cu mine şi cu
poporul meu.
Adevărul e că numai sufletul omenesc este în stare să tindă spre perfecţiune peste
secole, doar oamenii învaţă din faptele trecutului cum să iubească şi cum să ierte. Eu
rămân legată de trecut cu lanţuri pe care nu le pot rupe.
Înainte de a pleca, am şters orice urmă a trecerii mele pe acolo. O oră întreagă am
rămas să mă uit la cele două statui, la cele două fiinţe abominabile care cu atâta vreme
în urmă aduseseră dezastrul asupra poporului meu şi ne făcuseră atâta rău mie şi
surorii mele şi care, la rândul lor, trecuseră printr-o astfel de catastrofă.
"Dar n-ai avut câştig de cauză, în cele din urmă, i-am spus Akashei. Nici cu
soldaţii tăi, nici cu toate săbiile lor. Fiica mea, Miriam, a supravieţuit, continuând
sămânţa neamului meu prin timp; iar dacă pe tine, devenită acum statuie mută, asta te
lasă rece, pentru mine înseamnă totul."
Vorbele mele erau adevărul curat. Dar o să ajung curând şi la partea aceasta a
istoriei familiei mele. Să termin acum cu povestea unicii victorii a Akashei: aceea că
Mekare şi cu mine nu ne-am regăsit niciodată.
Cum vă spuneam, în toate căutările mele n-am dat niciodată de vreun bărbat,
femeie sau băutor de sânge care să o fi văzut pe Mekare sau să fi auzit de ea. Am
căutat-o prin toate ţările pământului la un moment sau altul. Dar era dispărută pentru
mine, de parcă ar fi înghiţit-o marea de la apus pe veci; aşa că pe veci am rămas ca o
jumătate de fiinţă în căutarea celeilate jumătăţi, pentru a fi din nou întreagă.
Cu toate acestea, în primele secole am ştiut că Mekare era în viaţă. Erau momente
în care-i simţeam suferinţa, cum se întâmplă între gemeni. Erau momente când, ca
prin vis, simţeam dureri inexplicabile. Acestea ţin de natura umană a gemenilor. Pe
măsură ce corpul mi s-a transformat şi fiinţa umană din mine s-a topit, lăsând locul
acestui ţesut nemuritor cu mult mai rezistent, am pierdut încetul cu încetul toate
legăturile simple, umane, cu sora mea. Dar am ştiut, am ştiut că era în viaţă.
Îi vorbeam, parcurgând plajele goale de una singură, privind peste marea
îngheţată. Pe Muntele Carmel, în grotele noastre, am desenat în mai multe tablouri
toată istoria noastră, cu toate suferinţele, aşa cum aţi văzut şi voi în visele voastre.
După secole mulţi cercetători au dat de grotele acelea şi au văzut desenele; după
aceea au fost din nou date uitării şi iarăşi redescoperite.