Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Am încercat să-mi dau seama ce făcea să fie atât de plăcut ca persoană. Poate
micile riduri care se vedeau pe lângă ochi, poate pliurile pielii care se formau când
vorbea.
Ochii mari, cât ai lui Khayman, aveau un efect uluitor.
Mi-am coborât privirea pe ecranul calculatorului. Imagine electronică a
limbajului. Aproape de sfârşit. O ştiau cu toţii; o ştiuseră de la început. De aceea îmi
şi dăduseră de bună voie atâtea informaţii: băteau la uşă, intrau, vorbeau, apoi plecau.
― De ce să mai vorbim de asta? l-am întrebat. Vreau să pun pe hârtie ce s-a
întâmplat. Doar ştiai încă de când mi-ai povestit cum s-au petrecut lucrurile cu tine.
― Da, dar pentru cine e făcută povestea?
Mi-au venit în minte admiratorii mei din sala de concert; faptul că mă vedeau cu
toţii; apoi momentele acelea abominabile, când apărusem prin sate lângă ea, când
devenisem un zeu fără nume. Brusc, mi s-a făcut frig, cu toată căldura din jur, cu toată
briza călduţă dinspre mare. Oare avusese dreptate zicându-ne că eram egoişti şi
lacomi? Că nu doream să se schimbe nimica, în propriul nostru interes?
― Ştii bine care e răspunsul la întrebarea asta, mi-a spus el.
S-a apropiat puţin. A pus o mână pe spătarul scaunului meu.
― N-a fost decât un vis nebunesc, nu-i aşa? am zis. Am spus-o cu durere. Nu s-ar
fi putut realiza în vecii vecilor, chiar dacă am fi proclamat-o zeiţă şi i-am fi împlinit
toate poruncile.
― Era demenţă curată, mi-a răspuns el. Muritorii ar fi oprit-o, ar fi distrus-o; cu
mult mai iute decât îşi imagina ea. Tăcere. Lumea nu i-ar fi dorit prezenţa, a adăugat
el. Asta însă nu-i putea intra ei în cap.
― Cred că la sfârşit înţelesese că nu există un loc pentru ea pe pământ; că nu era
cu putinţă să îşi impună propriile valori rămânând ceea ce era. A înţeles din ochii
noştri toate acestea, a văzut zidul pe care nu-l putea trece. Alesese cu multă grijă
locurile unde a apărut ― sate primitive, unde nu se produsese nicicând vreo
schimbare, cum nu se produsese nici cu ea.
A încuviinţat din cap.
― Cum ziceam, ştii foarte bine care-s răspunsurile la propriile tale întrebări. Aşa
că de ce ţi le tot pui? De ce te închizi aici cu suferinţa ta?
Iar n-am răspuns. Vedeam ochii ei negri. De ce nu poţi crede în mine?
― M-ai iertat pentru tot ce-am făcut? l-am întrebat brusc.
― Nu erai vinovat, mi-a răspuns. Ea de-abia aştepta, asculta. Mai devreme sau
mai târziu cineva tot ar fi stârnit-o. Primejdia a existat dintotdeauna. Faptul că s-a
ridicat a fost tot un accident, ca şi metamorfoza ei iniţială. A suspinat. Iar părea să fie
plin de amărăciune, ca în primele nopţi după deznodământ, când şi el suferise. Am
ştiut tot timpul că primejdia plana, a murmurat. Poate că şi eu am vrut să cred că era
cu adevărat o zeiţă; până ce s-a trezit. Până mi-a vorbit. Până a zâmbit.
Iarăşi părea absorbit, cu gândul la momentul dinainte să fie aruncat în puţul de
gheaţă, unde stătuse atât de mult timp.
S-a îndepărtat, încetişor, nedecis, apoi a ieşit iar pe terasă şi a privit plaja. Cu ce
mişcări line se deplasa! Străbunii antici se sprijineau oare în felul acesta de
balustradele de piatră?
M-am ridicat şi l-am urmat. Mi-am purtat privirea peste marea neagră. Spre
reflecţia strălucitoare a cerului. Apoi l-am privit.
― Ai măcar idee ce-nseamnă să nu mai am povara asta pe umeri? mi-a şoptit. Sămi
dau acum seama, pentru prima dată, că sunt liber?
Nu i-am răspuns. Dar simţeam foarte bine ce voia să zică. Îmi era totuşi frică,
frică să nu fi fost pentru el o ancoră, cum era Marea Familie în cazul lui Maharet.