Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Mâine pornim spre nord, să lichidăm ultimii canibali!" Regele nici nu privi sarcofagul
preluându-l; i-l strecură reginei în palmă, iar ea, fără nici o privire, îl dădu altuia.
Ultimii canibali. Ce simplu păruse totul, ce lucru minunat! Până ce le văzuse pe
gemene îngenuncheate în faţa catafalcului.
Tumultul tobelor acoperi vocea lui Lestat. Pe lângă Khayman treceau diverşi
muritori care nu-i dădeau nici o atenţie, cum stătea ghemuit acolo; trecu rapid pe
lângă el şi un băutor de sânge, nici acesta nu-l observă.
Vocea lui Lestat se ridică din nou, intonând cântecul despre Copiii întunericului,
ascunşi în Cimitirul Inocenţilor, plini de superstiţii şi înfricoşaţi.
La lumină
Am ieşit,
Fraţilor, surorilor!
UCIDEŢI-NE! Fraţilor, surorilor!
Khayman se ridică, alene. Se clătina pe picioare, dar îşi continuă drumul în jos
până ajunse în holul de la parter, unde zgomotul era uşor esompat, şi rămase acolo,
vizavi de uşile mari de la intrare, într-un curent de aer proaspăt.
Calmul îi revenea lent când îşi dădu seama că trecuseră pe lângă el doi muritori
care îl priviseră cu atenţie cum stătea sprijinit de zid, cu mâinile în buzunare, cu capul
plecat.
Se văzu reflectat în minţile lor. Le simţi îngrijorarea, amestecată cu un sentiment
de victorie. Cei doi îi cunoscuseră speţa, nu trăiseră decât pentru a trece printr-o clipă
ca aceasta, temându-se totuşi şi nesperând să o trăiască într-o zi.
Încet, îşi ridică privirea. Erau la câţiva metri de el, în apropiere de bar, unde se
înghesuia mulţimea, de parcă ar fi vrut să se ascundă de el; erau adevăraţi gentlemani
britanici. Erau amândoi în vârstă, de fapt, cu figuri de savanţi, cu cute adânci pe faţă,
cu haine protocolare. Total deplasate, hainele lor fine de stofă, cu gulerele apretate ale
cămăşilor doar un pic vizibile, cu cravatele de mătase bine înnodate. Păreau să fie
exploratori de la celălalt capăt al lumii, printre tinerii în haine de culori ţipătoare, care
se mişcau fără încetare de colo-colo, dând impresia eă se simt foarte bine în zgomotul
acela infernal, completat de frânturile de conversaţie.
Îl urmăreau cu multă demnitate; ca şi cum ar fi fost prea politicoşi pentru a se
simţi înfricoşaţi. Bătrâni ai Ordinului Talamasca veniţi să o caute pe Jessica.
Ne cunoaşteţi? De bună seamă. Nu vă vrem răul. Nu trebuie să vă îngrijoraţi.
Cuvintele sale trimise în tăcere către unul din ei, cu numele de David Talbot, îl
făcu pe acesta să se dea un pas înapoi. Respiraţia i se acceleră, apoi brusc îi apăru pe
frunte şi pe buza de sus o pânză de sudoare. Dar cu câtă eleganţă îşi păstrau calmul!
David Talbot îşi miji ochii de parcă nu voia să se lase impresionat de ceea ce vedea;
de parcă voia să vadă firele de praf dansând în razele de lumină.
Cât de scurtă i se păru deodată o viaţă de om; era suficient să-l priveşti pe
bărbatul acesta fragil, pe care educaţia şi rafinamentul nu-l scutiseră în nici un fel de
riscuri. Ce simplu era să-i schimbi cursul gândurilor, al speranţelor. Să le spună oare
unde-i Jessica? La urma urmelor, asta nu schimba nimic.
Simţi atunci că celor doi le era la fel de frică să plece sau să rămână, că-i fixase
atât de mult, că erau parcă hipnotizaţi. Într-un fel, ceea ce îi reţinea acolo, cu ochii
fixaţi pe el nu era decât respectul. Aşteptau cumva un semn din partea lui ca să se
mişte, măcar să pună punct acestei oribile examinări.
Nu vă duceţi după ea. Ar însemna o adevărată nebunie. Sunt alţii ca mine acolo,