Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

În cele din urmă, după ce-am consumat toată hrana şi apa pe care ni le dăduseră
beduinii, însoţite de duhurile bune, care ne-au servit de călăuze tot timpul, am sosit pe
câmpiile verzi ale Palestinei şi am regăsit valea de la poalele muntelui şi câteva triburi
de păstori, foarte asemănătoare cu al nostru, care coborâseră din munţi şi luaseră în
stăpânire păşunile noastre.
Ne cunoşteau, cum o cunoscuseră şi pe mama, şi pe toţi ai noştri, ne-au ştiut
imediat numele şi ne-au adoptat imediat.
Am început din nou o viaţă fericită, printre ierburile verzi şi printre copacii, şi
florile pe care le cunoşteam, iar copilul meu creştea din ce în ce mai mare în pântec.
Avea să trăiască; deşertul nu-l omorâse.
Astfel, fiica mea a venit pe lume în ţinutul nostru, şi i-am dat numele de Miriam,
după mama. Avea părul negru ca al lui Khayman, dar ochii îi erau verzi ca ai mei.
Dragostea pe care-o simţeam pentru ea şi bucuria pe care mi-o aducea erau atât de
mari, că mi-au vindecat total sufletul. Eram trei din nou. Mekare, care cunoscuse
durerile naşterii o dată cu mine şi fusese cea care moşise fetiţa, o purta în braţe cu
orele pe Miriam şi-i cânta exact ca mine. Era copila noastră, nu numai a mea.
Încercam amândouă să uităm ororile prin care trecusem în Egipt.
Miriam se dezvolta superb. În cele din urmă, Mekare şi cu mine ne-am jurat să
urcăm pe munte şi să regăsim peşterile care ne serviseră de cămin încă din copilărie.
Nu aveam încă idee din ce şi cum o să trăim la atâta distanţă de noul nostru popor.
Dar voiam să o ducem pe Miriam în locurile unde fusesem noi fericite; voiam să
invocăm duhurile ca mai înainte şi să facem miracolul ploii pentru copila mea.
Dar nimic din toate astea nu avea să fie. Înainte de a putea părăsi valea, soldaţii
egipteni au apărut din nou, de data asta sub comanda lui Khayman, intendentul
regelui. Pe tot drumul până aici răsplătiseră cu aur curat pe toţi cei care văzuseră
gemenele cu părul roşu, pe toţi cei care auziseră vorbindu-se măcar de ele şi le puteau
indica unde se aflau.
Iarăşi am văzut, la amiază, soldaţii egipteni năpustin-du-se asupra satului, cu
săbiile scoase. Oamenii s-au răspândit în toate direcţiile, dar Mekare a ieşit în calea
soldaţilor, a îngenuncheat în faţa lui Khayman şi l-a implorat: "Nu ne măcelăriţi din
nou poporul."
Khayman a venit cu Mekare acolo unde mă ascundeam eu cu pruncul, iar eu i-am
arătat copilul acesta, care era copilul lui, şi l-am rugat să-i fie milă de noi, să facă
dreptate, să ne lase în pace.
A fost suficient să mă uit la el ca să-mi dau seama că îi era viaţa în joc dacă nu ne
lua cu el. Era tras la faţă şi mohorât, nu avea chipul acesta neted şi albit de nemuritor,
pe care-l vedeţi la masa asta.
Timpul duşman i-a şters trăsăturile de disperare de pe faţă, dar, în după-amiaza
aceea de demult, suferinţa lui era evidentă.
Cu o voce moale, stăpânită, a început să ne povestească. "O teribilă nenorocire sa
abătut asupra regelui şi reginei din Kemet, ne-a spus el. De vină sunt duhurile
voastre care m-au chinuit zi şi noapte pentru ce v-am făcut, asta până ce regele a
încercat să le alunge din casa mea."
A întins braţele şi ne-a arătat urmele de împunsături de pe ele, pe unde duhul
acela rău îi sugea sângele. Avea cicatrice peste tot, şi pe faţă, şi pe gât.
"Nu puteţi să vă imaginaţi prin ce chinuri am trecut, a adăugat el, căci nimic nu
m-a putut apăra de el; de câte ori nu v-am blestemat şi pe voi, şi pe rege, pentru ce ma
pus să fac, şi pe mama, că m-a adus pe lume."
"Dar nu de la noi veneau toate acestea! a strigat Mekare. Noi ne-am ţinut
promisiunea. Pentru a ne păstra viaţa, v-am lăsat în pace. Asta-i opera lui Amel,