Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

doar pentru ca regina din Kemet să se distreze punând întrebări vrăjitoarelor, pe care
să le aibă la dispoziţie ca să facă minuni pentru ea.
Toată curtea a răsunat de urlete. Nimeni nu mai fusese vreodată martor la atâta
lipsă de respect, la atâta blasfemie, şi aşa mai departe. Nobilii bătrâni egipteni, care
încă mai erau iritaţi de interdicţia privind canibalismul ritual, au fost scârbiţi auzind
de profanarea festinului nostru funerar. Alţii, care se temeau de răzbunarea cerului
căci nu consumaseră resturile părinţilor lor, au amuţit de frică.
În general, nimeni nu mai ştia ce să creadă. Numai regele şi regina rămăseseră
ciudat de tăcuţi.
Akasha nu ne-a răspuns în nici un fel, dar era limpede că era ceva în explicaţia
dată care i se păruse adevărat şi care-i retrezise în modul cel mai sincer curiozitatea.
Duhuri care pretind că sunt zei? Duhuri care invidiază carnea? Acuzaţia de a ne fi
sacrificat inutil poporul, nici n-o luase în seamă. Parcă nici nu era vorba de ea. Ea era
fascinată de problema spirituală, până şi legătura dintre carnal şi spiritual era dată
uitării.
Îmi permit să insist asupra acestui punct. O fascina problema spirituală ― ideea
abstractă, am putea spune.
Această idee abstractă însemna totul. Nu cred că a crezut în caracterul pueril şi
capricios al duhurilor. Dar, oricum ar fi stat lucrurile, ea avea intenţia să afle totul; şi
să se folosească de noi pentru asta. Cât priveşte pieirea poporului nostru, puţin îi păsa!
Între timp marele preot al templului lui Ra cerea să fim executate. Acelaşi lucru
era cerut şi de marele preot al templului lui Osiris. Noi reprezentam răul; noi eram
vrăjitoare; toţi cei cu părul roşu trebuia arşi pe rug, cum se făcuse dintotdeauna în
regatul Kemet. Pe dată toată asistenţa s-a pus să repete cele spuse de ei. Trebuia să
fim arse. Se părea că, în câteva clipe, o adevărată răscoală avea să se declanşeze în
palat.
Dar regele le-a ordonat tuturor să facă linişte. Noi am fost duse din nou în
temniţă, sub pază grea.
Incapabilă să îşi stăpânească furia, Mekare mergea de colo până colo prin celulă,
în vreme ce eu o rugam să nu mai scoată nici o vorbă. I-am reamintit de prorocirea
duhurilor: dacă ne vom duce în Egipt, regele şi regina ne vor pune întrebări, şi dacă
vom răspunde cinstit, cum ne era obiceiul, se vor mânia pe noi şi ne vor condamna la
moarte.
De-acum însă parcă vorbeam de una singură. Mekare nu mă mai asculta. Îşi
continua paşii cu furie, dându-şi cu pumnul în piept din când în când. Îi simţeam tot
chinul prin care trecea.
"Blestemaţi, zicea. Răi." Apoi iar păşea de colo-colo şi repeta vorbele acestea.
Mi-am dat seama că-şi amintea de avertismentul lui Amel, spiritul cel rău. De
altfel, ştiam că Amel e pe-aproape; îl auzeam; îl simţeam.
Am intuit că Mekare era tentată să facă apel la el; dar am ştiut că nu trebuia să o
facă. Cum puteau să-i afecteze pe egipteni chinurile idioate pe care ştia el să le provoace?
Qţi muritori puteau să resimtă deodată înţepăturile lui? Nu contau mai mult
decât furtunile sau pietrele rostogolite de celelate duhuri, pe care le demonstrasem
deja. Dar Amel ne-a auzit gândurile şi a început să se agite.
"Stai cuminte, diavole, i-a spus Mekare. Aşteaptă semnul meu!" Pentru prima
oară o auzeam vorbind cu un spirit rău, pentru prima oară am simţit că tremur de
groază.
Nu-mi mai amintesc când am adormit amândouă. Mi-amintesc doar că puţin după
miezul nopţii ne-a trezit Khayman.
La început am crezut că-i vorba de vreo poznă de-a lui Amel şi am sărit ca arsă.