Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

carneţelul, păpuşa şi mătăniile şi să plece.
Ferestrele fără perdele parcă erau oglinzi, iar dincolo de ele era noaptea. Încălcase
regulamentul. Da, trebuia să-i telefoneze lui David, trebuia, chiar acum. Dar suna
telefonul. Ce idee, la ora asta. David n-avea numărul de-aici, pentru că linia... Încercă
să nu-l bage în seamă, dar el continua să sune. Ei bine, atunci o să răspundă!
Sărută păpuşa pe frunte.
"Mă-ntorc imediat, iubito", îi şopti.
Unde naiba era telefonul în casa asta? în nişa din hol, evident. Aproape că ajunse
la el când observă pe jos firul tăiat, înfăşurat în jurul aparatului. Nu era conectat.
Vedea bine că telefonul nu era în priză. Şi totuşi, el suna, îl auzea, nu era nici o
halucinaţie auditivă, emitea sunete ascuţite, unul după altul! Dar lămpile cu petrol?
Doamne sfinte, nu erau lămpi cu petrol în apartament!
Bine, lucruri de astea mai văzuse ea. N-ai de ce să intri în panică, pentru numele
lui Dumnezeu. Stai şi te gândeşte! Ce e de făcut? De fapt, îi venea să urle. Telefonul
acela nu voia să înceteze! Dacă intri în panică nu te mai poţi controla în nici un fel.
Trebuie să stingi lămpile, să faci să tacă telefonul! Dar lămpile n-au cum să fie reale.
Iar în salonul din fundul holului mobilele nu pot fi adevărate! Focul din şemineu ―
ireal! Şi persoana care se plimbă pe-acolo, cine e, un bărbat? Nu te uita la el! întinse
mâna şi împinse telefonul din nişă afară. Receptorul se rostogoli. Din el se auzi o voce
subţirică, de femeie:
"Jesse?"
Cuprinsă de groază, se întoarse în goană în dormitor, se împiedică de un scaun şi
căzu peste draperiile apretate ale unui pat cu baldachin. Dar nimic nu era real. Nu aici.
Ia păpuşa, carnetul, mătăniile! înghesuindu-le în poşeta ei de pânză, se ridică şi fugi
din apartament pe scara din spate. Aproape căzu, alunecând pe treptele de metal lunecoase.
Grădina, puţul... Dar ştii bine că, de fapt, pe-aici nu-s decât buruieni. Îi stătea
în cale o poartă de fier forjat. Iluzie. Treci prin ea! Fugi!
Ca într-un coşmar, auzea zgomot de trăsuri şi de cai în urechi în vreme ce alerga
pe caldarâmul de piatră. Fiece gest, neîndemânatic, parcă dura o veşnicie, nu reuşi să
scoată din geantă cheia de la maşină, nici să descuie uşa, apoi maşina refuză să
pornească.
Qnd reuşi să iasă din Cartierul Francez, plângea cu suspine şi era udă leoarcă de
transpiraţie. Continuă drumul pe străzile sărăcăcioase, dar iluminate ţipător, ale
oraşului, către autostradă. Blocată la intrarea pe autostradă, întorsese capul. Pe
bancheta din spate nu era nimeni. Bun, n-o urmărea nimeni. Geanta de pânză era în
poală. Simţi capul de porţelan al păpuşii pe piept. Până la Baton Rouge acceleră în
disperare.
Când ajunse la hotel, era bolnavă. De-abia se ţinu pe picioare până la Recepţie.
Aspirină, termometru. Ajutor, nu pot să merg până la lift!
Când se trezi, după vreo opt ore, era amiază. Tot mai avea geanta de pânză în
braţe. Avea febră, spre patruzeci, îi telefonă lui David," dar legătura era îngrozitoare.
Apoi o sună el; dar legătura era tot proastă. Cu chiu cu vai, încercă să se facă
înţeleasă. Jurnalul era al Claudiei, absolut sigur; totul se confirma! Iar telefonul,
acesta avea linia tăiată, dar auzise vocea de femeie! Şi lămpile, acestea ardeau în
continuare când fugise ea din casă. Apartamentul era plin de mobile; erau aprinse
focuri în şemineuri. Nu s-ar putea să se producă vreun incendiu? Cu toate lămpile
acelea şi cu focurile? David trebuia să facă ceva! El îi răspunse ceva, dar ea nu-l prea
auzi. Îi repetă că avea cu ea poşeta, să nu se îngrijoreze.
Când deschise din nou ochii, era întuneric. O trezise durerea de cap. Ceasul cu
cifre fosforescente arăta ora zece şi jumătate. Ce sete, îi era o sete teribilă, iar paharul