Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Doamne! El făcuse asta! îndurerat şi terorizat, rămase uitându-se la hainele fără
conţinut, nearse, dar înnegrite şi pătate de o materie vîscoasă. Rămăsese doar nişte păr
pe pietre, dar şi acela ardea cu un fum gros.
Poate că îl înşelau ochii. Dar nu, era clar că el o făcuse. Simţise ce face. Iar ei îi
fusese îngrozitor de frică!
Şocat, se reîntoarse în tăcere acasă. Ştia că nu mai folosise forţa asta niciodată, că
nici nu fusese conştient că o are. O avea oare numai de puţină vreme, datorită
metamorfozei de secole, care-i uscase total celulele, care-l făcuseră la fel de alb şi de
tare ca alveolele unui cuib de viespi?
Singur în apartament, cu beţişoare de tămâie şi luminări aprinse spre consolare,
îşi pătrunse iar mâna cu lama de cuţit, să vadă cum ţâşneşte sângele. Era gros şi
fierbinte, se făcuse o baltă strălucitoare pe masă la lumina lămpii, de parcă era ceva
viu. De fapt, chiar era!
Se studie apoi în oglindă, îşi dădu seama că, după atâtea săptămâni de vânătoare
încăpăţânată şi de hrană impusă, tenul lui părea bronzat. Obrajii aveau o nuanţă
gălbuie, buzele păreau roz. Cu toate astea, era ca o piele de şarpe abandonată între
pietre: era mort, uşor şi tare, doar că prin el circula fără încetare sânge. Sânge blestemat.
Dar creierul, ah, creierul, cum arăta oare acum? Era translucid, ca o bulă de
cristal prin care se vedeau vinişoarele de sânge mergând prin toate compartimentele?
Puterea acolo rezida, nu-i aşa, puterea şi arma lui invizibilă.
Plecând din nou, îşi exersa această nouă descoperire pe animale, mai cu seamă pe
pisici, pe care, nu ştia din ce motiv, nu putea să le sufere ― erau nişte creaturi ale răului
― şi pe şobolani, de care toţi oamenii sunt dezgustaţi. Nu se mai producea acelaşi
fenomen. Le omora cu raza aceea ca o limbă invizibilă de energie, dar nu luau foc. Le
crăpa inimile şi creierul, dar sângele lor nu era combustibil. Aşa că nu ardeau.
Era fascinat, dar, în acelaşi timp, oripilat de experienţele astea. "Ce superb
subiect de studiu aş putea fi!" murmură el, cu ochii brusc plini de lacrimi. Mantalele,
cravatele albe, filmele cu vampiri, ce puteau însemna toate astea pentru el? El cine
era, în definitiv? Era bufonul zeilor, un vagabond etern, care nu-şi amintea decât de
diverse momente ale veşniciei? Apoi văzu într-o vitrină un afiş enorm reprezentându-l
pe Vampirul Lestat, care parcă râdea de el; se întoarse imediat pe călcîie, dar o rază de
energie distrusese deja vitrina.
Ah, ce frumos, ce frumos! Daţi-mi pădurea, stelele. În noaptea aceea se ridicase
fără zgomot deasupra pământu-lui şi zburase până la Delphi. Coborând pe iarba
umedă, porni pe jos spre locul unde fusese cândva oracolul, spre ruinele templului.
Dar nu se putea decide să părăsească Atena. Trebuia să-i găsească pe cei doi
băutori de sânge, să le explice că îi părea rău, că nu va mai folosi niciodată, niciodată
puterea aceea împotriva lor. Avea nevoie de un răspuns de-al lor! Trebuia să rămână
cu el! Era hotărât.
În noaptea următoare, încă de la trezire încercă să le capteze vocile. După vreo
oră îi auzi ridicându-se din mormintele lor. Adăpostul le era într-o casă din piaţa
Plaka, la parterul căreia se afla un restaurant zgomotos, plin de fum. Ei dormeau în
pivniţele de acolo peste zi, îşi dădu el seama, iar noaptea se ridicau să se uite la
muritorii care veneau la restaurant să cânte şi să danseze. Restaurantul se numea
Lamia, vechiul cuvânt grec care însemna vampir, chitarele electrice intonau muzică
veche grecească, tinerii bărbaţi dansau între ei, mişcându-şi şoldurile seducător, ca
femeile, iar vinul curgea. Pe pereţi se găseau fotografii din vechile filme cu vampiri
― Bela Lugosi interpretându-l pe Dracula, palida Gloria Holden în rolul fiicei lui ―
dar şi afişe recente reprezentând un blond cu ochii albaştri, Vampirul Lestat.
Deci aveau şi ei simţul umorului, îşi zise el. Dar cei doi vampiri, înnebuniţi de