Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Sunt Ungă tine, sunt în siguranţă Ungă tine.
― Nu, Daniel, nu eşti în siguranţă, îi răspunse el. Poate nici măcar timp de o
noapte, poate nici chiar pentru o oră.
Daniel încercă să gândească, să formuleze o întrebare, dar era prea slăbit, prea
adormit. Maşina era atât de confortabilă, mişcarea ei atât de liniştitoare... Iarăşi gemenele.
Superbele gemene i se strecurau iarăşi în minte. Închise ochii timp de-o clipită şi
se lăsă pe umărul lui Armand, simţind braţul acestuia cum îi cuprinde spatele.
Din depărtare îi veni vocea lui Armand:
― Ce mă fac eu cu tine, dragostea mea? Tocmai acum, când eu însumi sunt atât
de înfricoşat?
Din nou întuneric. Încercă să se agate de gustul coniacului de pe limbă, de
atingerea braţului lui Armand, dar începuse să viseze.
Gemenele mergeau prin deşert; soarele era sus pe cer. Le ardea braţele albe, le
bătea pe faţă. Li se crăpaseră buzele de sete. Aveau hainele pătate de sânge.
― Faceţi să cadă ploaia, şopti Daniel, voi ştiţi cum se face, faceţi să cadă ploaia!
Una dintre gemene căzu în genunchi, sora ei se aplecă şi o cuprinse cu braţele.
Păr roşu peste păr roşu.
Undeva, în depărtare, auzi din nou vocea lui Armand. Armand care spunea că
erau în inima deşertului. Că acolo nici măcar spiritele nu erau în stare să aducă ploaia.
Dar de ce? Spiritele nu puteau face orice doreau?
Simţi cum Armand îl săruta din nou blând.
Gemenele intră acum pe o potecă îngustă între stânci. Nici aici nu e umbră,
soarele e chiar deasupra capetelor lor, iar povârnişurile stâncoase sunt prea înşelătoare
ca să fie urcate. Îşi continuă mersul. N-ar putea cineva să le ajute? Se împiedică şi cad
la fiecare pas acum. Stâncile par prea fierbinţi pentru a se sprijini de ele. În cele din
urmă, una dintre ele cade cu faţa la pământ, iar cealaltă se apleacă asupra ei, făcându-i
umbră cu părul.
Ah, de-ar veni noaptea mai iute, cu vântul ei rece.
Deodată fata care o protejează pe cea căzută înalţă capul. Se mişcă ceva între
stânci. Apoi e iar linişte. Cade o piatră, iar ecoul repetă sunetul slab şi cristalin printre
văi. Apoi Daniel vede oameni care coboară coasta prăpastiei, oameni ai deşertului,
care arată la fel de mii de ani, cu pielea închisă la culoare, cu veşminte grele, albe.
Gemenele se ridică în genunchi împreună în vreme ce oamenii se apropie. Ei le
oferă apă. Le stropesc pe amândouă cu apă rece. Atunci gemenele încep să râdă şi să
vorbească agitate, atât de uşurate se simt, dar oamenii nu înţeleg nimic. Apoi ele trec
la gesturi, care exprimă atât de uşor totul, una arată pântecul celeilalte şi, ducându-şi
braţele la piept, face gestul universal al legănatului unui copil. Aha, da. Oamenii o
ridică pe viitoarea mamă. Şi pornesc cu toţii spre oază, în jurul căreia sunt corturile
lor.
În fine, lungite lângă un foc în faţa corturilor, gemenele dorm, sunt în siguranţă
printre oamenii deşertului, printre beduini. Era oare posibil ca istoria beduinilor să fie
atât de străveche, să dureze de mii şi mii de ani? în zori, una dintre gemene se ridică, e
cea care nu poartă un copil în pântece. Sub privirea surorii ei, se duce către măslinii
oazei. Ridică braţele, iar la început dă impresia că salută soarele care răsare. Ceilalţi sau
trezit şi ei; se adună să se uite la ea. Apoi se ridică un vânt, la început blând, abia
mişcând frunzele măslinilor. După aceea vine ploaia, începe să cadă o dulce ploaie
uşoară.
Atunci el deschide ochii. Se găsea în avion.