Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

am tot căutat-o, apoi, când pământenii au descoperit Lumea Nouă, am plecat în
căutarea ei şi-acolo.
N-am regăsit-o niciodată. N-am dat niciodată de-un muritor sau de un nemuritor
care să fi dat de ea sau care să-i fi auzit numele. Apoi, în acest secol, în anii de după
cel de-al doilea mare război, un arheolog singuratic a dat, în junglele de sus, din
munţii din Peru, de o mărturie indiscutabilă a existenţei surorii mele: pe pereţii unei
peşteri nu prea adânci, a descoperit desene făcute de ea, siluete rudimentare, colorate
cu pigmenţi naturali care povesteau viaţa noastră şi suferinţele prin care am trecut şi
pe care acum le cunoaşteţi cu toţii.
Dar trecuseră şase mii de ani de când fuseseră scrijelite pe piatră. Or despărţirea
noastră avusese loc acum şase mii de ani. Nu s-a mai descoperit nici un alt semn
despre existenţa ei.
Eu totuşi n-am abandonat speranţa de a-mi regăsi sora. Am ştiut tot timpul acesta,
aşa cum ştiu numai gemenii, că e încă în viaţă, că nu sunt singură pe lume.
Acum, de zece nopţi încoace, am, pentru prima dată, o dovadă că sora mea nu ma
părăsit. Dovadă conţinută chiar în vise.
Visele nu sunt altceva decât gândurile lui Mekare, imagini pe care le vede ea,
mânia şi durerea pe care le resimte ea.
Tăcere. Toţii ochii erau fixaţi pe ea. Marius însuşi era uluit. Nu îndrăznea nici el
să vorbească din nou, lucrurile stăteau mai rău decât îşi imaginase, iar implicaţiile
erau acum cu totul clare.
Visele veneau de la cineva care supravieţuise peste milenii, dar nu-şi păstrase
conştiinţa de sine; era foarte posibil ca viziunile să îşi aibă originea într-un spirit
rătăcit, într-o minte animalică, în care amintirile nu fac decât să provoace o acţiune pe
care animalul nici n-o înţelege, nici nu o cântăreşte. Asta putea explica de ce visele
erau atât de clare, de ce se repetau la nesfârşit.
Forma pe care o întrevăzuse câte o clipă făcându-şi drum printr-o junglă nu era
altcineva decât însăşi Mekare.
― Da, spuse imediat Maharet. "Prin junglă. Umblă", şopti ea. Astea au fost chiar
vorbele arheologului în clipa morţii, mîzgălite de el pe o bucată de hârtie lăsată pentru
mine. "Prin junglă. Umblă." Dar în care?
Louis fuse cel care rupse tăcerea.
― Atunci, visele poate că nu transmit un mesaj intenţionat, spuse el cu un uşor
accent franţuzesc. Poate că nu reprezintă decât prea plinul unui suflet torturat.
― Nu. Eu cred că reprezintă un mesaj, spuse Khayman. Reprezintă un
avertisment. Ne sunt destinate tuturor, dar nu numai nouă, ci şi Mamei.
― Cum poţi să spui aşa ceva? îl întrebă Gabrielle. Habar n-avem dacă mai are
vreo urmă de raţiune, dacă ştie măcar de existenţa noastră.
― Nu cunoaşteţi întreaga poveste. Eu, da. O să v-o spună Maharet.
O privi pe Maharet.
― Eu am văzut-o, spuse Jesse cu timiditate, uitându-se tot la Maharet. A traversat
un râu mare, se apropie; am văzut-o! De fapt, nu mă exprim corect. Am văzut drumul,
de parcă eu aş fi fost aceea care mergea.
― Aha, exact ca şi mine, interveni Marius. Ca şi cum aş fi privit prin ochii ei!
― Când mă uitam în jos, vedeam pletele roşii, vedeam cum avansam cu fiecare
pas prin junglă, zise Jesse.
― Probabil că ne comunică ceva prin aceste vise, spuse Mael, pierzându-şi
răbdarea. Altfel, de ce-ar fi atât de puternică transmisia? Gândurile noastre personale
nu poartă în ele atâta forţă. Dar ea a ridicat vocea; ea vrea ca cineva sau ceva să afle
ce gândeşte...