Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

tinere, bătrâne, unele chiar extrem de slăbite de frig sau de foame, purtate de celelalte,
se îndreptau spre ea.
Tăcerea cea mai profundă domnea pe tot muntele.
Fără să scoată nici o vorbă, a început să se adreseze celor adunate în faţa ei. Părea
că le vorbeşte chiar pe limba lor sau că foloseşte un mijloc de comunicare dincolo de
orice limbaj specific. N-aş fi putut spune.
Ca prin vis, am văzut-o întinzând braţele spre ele. Părul ei negru i se revărsa pe
umerii albi, iar faldurile rochiei simple pe care o purta de-abia se mişcau în boarea de
vânt. Mi-am dat seama că în viaţa mea nu avusesem în faţa ochilor ceva atât de
splendid ca ea şi că frumuseţea nu-i venea numai din suma atributelor fizice, ci şi din
seninătatea ei dumnezeiască, pe care o simţeam până în fundul sufletului. Am fost
cuprins de cel mai pur extaz în timp ce vorbea.
Nu vă fie frică, le spunea. Domnia sângeroasă a zeului vostru s-a sfârşit, puteţi
acum să căutaţi adevărul.
Din piepturile credincioaselor s-a ridicat un imn. Unele se prosternau cu fruntea
în zăpadă, în faţa ei. Iar ea dădea impresia că-i face plăcere să le vadă astfel sau măcar
că le permite să o facă.
Trebuie să vă întoarceţi acum în satele voastre, le-a spus. Trebuie să le spuneţi
tuturor celor care ştiau de existenţa zeului sângelui că el nu mai există. Regina Cerurilor
l-a distrus. Regina îi va distruge pe toţi bărbaţii care vor continua să creadă în el.
Regina Cerurilor va aduce domnia păcii pe pământ. Pentru bărbaţii care v-au asuprit
nu va mai exista decât moarte, dar va trebui să-mi aşteptaţi semnalul.
Imediat ce s-a întrerupt, imnurile au început din nou. Regina Cerurilor, Zeiţa,
Mama Binefăcătoare ― vechile litanii care răsunau în lumea întreagă într-o mie de
limbi îşi găsiseră o nouă formă.
M-am cutremurat. M-am forţat să mă scutur din starea asta de vrajă! Era doar o
manifestare a puterii pe care o avea, la fel ca şi masacrul ― era un fenomen definit şi
măsurabil. Rămâneam totuşi sub vraja imaginii ei şi a imnurilor. Şi păstram
sentimentul învăluitor că totul era bine, că era cum trebuia să fie. Că suntem cu toţii în
siguranţă.
Undeva, în vreun colţ însorit al amintirilor mele, exista o zi, ca multe altele
dinaintea ei, o zi de mai, când împreună cu tot satul sărbătorisem ziua Fecioarei, încoronând-o
cu flori parfumate şi cântându-i cele mai minunate imnuri. Ah, ce moment
desăvârşit fusese acela, când coroana de crini albi fusese depusă pe capul Fecioarei,
peste voaluri. Plecasem acasă în seara aceea, repetând în minte imnurile. Într-o veche
carte de rugăciuni găsisem o imagine a Fecioarei care mă umpluse de încântare şi de o
fervoare religioasă asemănătoare celei pe care o simţeam acum.
De undeva şi mai departe, din ascunzişurile cele mai întunecate ale sufletului
meu, în care soarele nu pătrunsese niciodată, mi-a venit încredinţarea că, dacă mă
lăsam subjugat de ea şi de spusele ei, atunci crimele înfăptuite cu câteva momente mai
înainte, măcelărirea fiinţelor acelora fragile şi nevinovate, aveau să îşi găsească până
şi ele o justificare.
Ucizi acum în numele meu şi pentru cauza mea. Îţi ofer cea mai mare libertate
acordată vreodată vreunei fiinţe: dreptul de a-ţi extermina fraţii muritori
― Plecaţi, a spus ea, de data asta cu voce tare. Părăsiţi acest templu pentru
totdeauna. Abandonaţi-i pe cei morţi, lăsaţi-i în zăpadă şi-n vânt. Anunţaţi peste tot că
a început o eră nouă, o eră a păcii, în care cei care glorifică moartea şi războiul îşi vor
găsi justa răsplată. Mă voi arăta din nou vouă. Vă voi arăta calea. Aşteptaţi-mă. Vă
voi spune ce-i de făcut. Acum păstraţi-vă încrederea în mine şi în cele văzute.
Povestiţi în jurul vostru ce-aţi văzut, propagaţi credinţa. Iar bărbaţii să ştie ce îi