Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

oftat. Aveau pe faţă expresia aceea de rătăcire pe care o au numai cei care-şi pierd
simţul realităţii; ele aveau în faţă un spectru, ironia era ca şi eu să am impresia că sunt
înconjurat de spectre.
Fără plăcere, le-am pătruns totuşi gândurile.
Le apăruse Maica cea Sfântă. Drept asta trecea ea aici. Madona, Fecioara.
Trecuse prin satele lor şi le poruncise să-i ucidă pe bărbaţi, soţi sau fii; până şi pe nounăscuţii
de sex masculin. Ele împliniseră porunca sau fuseseră martore la măcel, iar
acum erau purtate de un elan de credinţă şi exaltare. Fuseseră martorele unui miracol;
le vorbise Maica cea Sfântă în persoană. Era Mama seculară, Mama a cărei imagine
fusese dintotdeauna prezentă în grotele de pe insulă, chiar înainte de Hristos, Mama
ale cărei statui, mici şi despuiate, mai erau încă descoperite cu ocazia săpăturilor.
În numele ei dărâmaseră şi aruncaseră în mare coloanele rămase din templele
străvechi pe care veneau turiştii să le vadă; incendiaseră unica biserică de pe insulă,
spărgându-i ferestrele cu pietre sau pari. Arseseră până şi pereţii acoperiţi de fresce.
Coloanele de marmură, făcute bucăţi, căzuseră în mare.
Cât despre mine, pe cine reprezentam eu oare în ochii lor? Nu eram, pur şi
simplu, un zeu. Nici doar alesul Sfintei Maici. Eram altceva. Mă intriga povestea
aceasta, stând acolo, sub ochii lor, scârbit de convingerile lor, dar, în acelaşi timp,
fascinat şi înfricoşat.
Nu de ele, fireşte, ci de tot ce se întâmpla în jur. Mă umplea de spaimă adoraţia
aceasta a muritoarelor care mă priveau, care semăna cu cea a spectatorilor, când eram
pe scenă. Muritoare, care mă priveau intuindu-mi imensele puteri, după toţi anii aceia
petrecuţi în umbră, muritoare venite să mi se închine. Muritoare, la fel ca bietele fiinţe
răspândite pe poteca abruptă de pe munte. Dar acelea se închinaseră lui Azim. Se
duceau la templul lui să caute moartea.
Ce coşmar! Trebuie întors timpul îndărăt, trebuie oprit visul acesta urât. Trebuie
să nu mai am de-a face cu nimic din toate acestea!
Vreau să zic, doar n-avea să mi se suie şi mie la cap... Eu ştiu foarte bine ce sunt,
nu-i aşa? Bietele femei sunt neştiutoare; până şi un televizor sau un telefon sunt miracole
pentru ele, orice schimbare e o formă de miracol... Doar că se vor trezi în curând
şi-şi vor da seama ce-au făcut!
Pentru moment eram înconjuraţi de pace, atât eu cât şi femeile. Se simţea
parfumul cunoscut al florilor, vraja serii. În tăcere, prin telepatie îşi primeau acum
poruncile.
S-a produs un pic de agitaţie. Două dintre ele s-au ridicat din genunchi şi au intrat
în baia de lângă dormitor ― unde se afla o cadă dintre acelea masive, din marmură,
pe care le preferau italienii şi grecii. Au dat drumul la apa caldă; ieşeau aburi pe uşă.
Altele umblau la dulapuri, după schimburi curate. Fusese bogat bietul proprietar
al palatului, cel care-şi lăsase mucul de ţigară în scrumieră, ale cărui amprente se
vedeau încă pe receptorul telefonului alb.
Alte două femei au venit spre mine. Voiau să mă conducă la baie. N-am făcut nici
un gest. Le-am simţit degetele fierbinţi plimbându-mi-se pe corp, le-am simţit cum
tresăreau la contactul cu textura pielii mele. Atingerea aceasta m-a făcut să tresar. Mă
priveau cu ochi negri superbi, mă împingeau uşurel cu mâinile acelea fierbinţi, doreau
să le urmez.
Foarte bine. Le-am dat voie să mă conducă. Baia avea pe jos dale albe de
marmură, toate robinetele erau aurite şi sculptate, totul era de un lux roman de cea
mai mare frumuseţe, până la sticlele sclipitoare cu loţiuni şi parfu-muri de pe etajerele
de marmură. În cadă apa fierbinte, agitată de jeturi care făceau bule, era extrem de
atrăgătoare sau, cel puţin, ar fi putut fi în altă împrejurare.