Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Franţei. Bogată în tutun, indigo, cafea. Se făcuseră averi aici în câteva luni. Acum
oamenii caută rădăcini ca să se hrănească, umblă desculţi prin noroiul de pe străzile
oraşelor; mitralierele seceră vieţile la Port-au-Prince; cei morţi, în cămăşi colorate,
zac în grămezi pe trotuare. Copiii caută apă în şanţuri. S-au ridicat sclavii; sclavii au
fost victorioşi, sclavii au pierdut totul.
Dar acesta le e destinul; aceasta le e lumea; lumea lor de fiinţe umane.
A râs uşor.
― Şi noi ce suntem? Suntem inutili? Cum justificăm ceea ce suntem? Stând cu
mâinile în sân şi privind fără să intervenim?
― Presupune că ceea ce facem nu e bine, i-am spus, că lumea o va duce şi mai
rău, că totul nu-i decât oroare ― că e un plan irealizabil, imposibil de executat, atunci
ce se întâmplă? Presupune că toţi bărbaţii aceia sfârşesc în groapă, că tot pământul
devine un vast cimitir, un rug funerar. Că nimic nu e mai bine. Că totul e rău, rău,
rău...
― Cine să spună că e rău? N-am răspuns. Marius? A râs dispreţuitoare. Nu
pricepi că nu mai există taţi pe lume? Nici furioşi, nici blânzi?
― Dar există fraţi. Există surori, am replicat. Fiecare descoperă în celălalt un tată
sau o mamă, nu crezi?
A râs din nou, de data asta cu blândeţe.
― Fraţi şi surori, a zis. Ai vrea să-i vezi pe adevăraţii tăi fraţi şi surori?
Am ridicat capul de pe umărul ei. Am sărutat-o pe obraz.
― Da, sigur că vreau. Inima îmi bătea repede. Te rog, am mai spus, sărutând-o
din nou pe gât, pe pomeţii obrajilor, pe ochii pe care-i ţinea închişi. Te rog.
― Mai bea, mi-a şoptit. Îi simţeam pieptul lipit de-al meu. Mi-am înfipt dinţii în
carnea gâtului ei, iar minunea s-a produs din nou, pielea s-a rupt imediat, nectarul a
început să-mi curgă din belşug în gură.
Mă ardea, ca un val fierbinte. Nu mai exista gravitaţie, nici timp sau loc. Akasha.
Apoi am văzut arborii de sequoia şi casa de pe vârful muntelui, cu luminile
aprinse, masa şi pe toţi cei din jurul ei, cu chipurile reflectate de pereţii întunecaţi de
sticlă, am văzut până şi flăcările din şemineu. Marius, Gabrielle, Louis, Armand. Sunt
împreună, n-au păţit nimic! Nu cumva visez? Cu toţii ascultă ce spune o femeie cu
părul roşu. Dar eu o ştiu pe femeia asta! Am mai văzut-o.
Era în visul cu gemenele roşcate.
Dar eu vreau să-i observ pe cei adunaţi în jurul mesei. Şi roşcata cealaltă care stă
lângă povestitoare mi-e cunoscută. Când am văzut-o era muritoare. La concert, în
nebunia de acolo, am luat-o în braţe şi-am privit-o drept în ochi. Am sărutat-o, i-am
spus pe nume. Brusc, parcă mi s-a deschis o prăpastie la picioare, cădeam în ea, era
visul acela cu gemenele, pe care nu mi-l aminteam niciodată. Pereţi acoperiţi cu
desene; temple.
Apoi totul s-a şters brusc. Gabrielle. Mama. Prea târziu. Am încercat să mă
sprijin de ceva în cădere. Cădeam vertiginos în spirală prin întuneric.
Posezi acum aceleaşi puteri ca şi mine. Îţi lipseşte doar practica pentru a le
utiliza la perfecţie. Poţi să ucizi, poţi să muţi din loc obiecte, poţi să dai foc. Acum
eşti pregătit pentru reîntâlnire. Dar o să-i lăsăm încă puţin, să îşi termine poveştile,
să facă planurile lor stupide, să îşi încheie discuţiile. O să le arătăm încă puţin din ce
suntem capabili săfacem...
Nu, Akasha, te rog, hai la ei.
S-a retras de lângă mine. Mi-a tras o palmă.
Lovitura m-a ameţit. Tremurând, îngheţat, am simţit cum se împrăştie durerea pe
toată faţa, de parcă degetele îi erau încă lipite de obrazul meu. Furios, am strâns din