Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

şoapte, plânsete, pulsaţiile unei suferinţe străvechi, ale morţii. Mii de oameni piereau
în fum şi cenuşă. Mureau cu miile împreună. Împreună. Daniel rămăsese agăţat de
Armand. Sângele încetase să mai curgă. Avusese parte doar de-o gură ― nu mai mult.
― Acum eşti al meu, iubitul meu neasemuit de frumos, spusese Armand.
În dimineaţa următoare, când se trezise, era la hotelul Excelsior din Roma. Atunci
îşi dăduse seama că nu avea să mai fugă niciodată de Armand. Nu trecuse nici măcar
o oră după asfinţit când Armand revenise. Plecau la Londra acum, îi aştepta jos
maşina să-i ducă la avion. Dar aveau timp destul, nu-i aşa, pentru încă o îmbrăţişare,
încă un mic schimb de sânge.
― Vino, sărută-mă aici, pe gât, şoptise Armand, susţinându-i capul cu o mână.
Ce dulce cutremurare tăcută. Lumina becurilor se înzecise parcă, era şi mai
strălucitoare, camera nici nu se mai vedea.
Erau amanţi. Da, trăiau un amor plin de extaz, îmbătător.
― Tu-mi eşti profesor. Tu ai să mă înveţi totul despre secolul acesta. Am învăţat
deja lucruri care-mi scăpaseră încă de la început. Poţi să dormi când se înalţă soarele,
dar nopţile tale îmi aparţin mie.
Se aruncaseră drept în viitoarea vieţii. Armand era un actor înnăscut, iar faptul că
îşi găsea o victimă devreme seara îl făcea să treacă drept uman oriunde ar fi mers.
Avea pielea fierbinte în primele ore, faţa lui exprima o enormă curiozitate pasionată,
îmbrăţişările lui erau febrile, rapide.
Ar fi trebuit să fii la fel de nemuritor ca el să-i poţi ţine pasul. Daniel se pomenea
moţăind la concertele, la operele sau la sutele de filme unde-l târa Armand. Şi-apoi,
erau petrecerile nesfârşite, zgomotoasele adunări la Chelsea sau Mayfair, unde
Armand discuta politică sau filozofie cu studenţii, sau cu femeile de lume, sau cu oricine
stătea să-l asculte. I se umezeau ochii de emoţie, şi-n voce nu i se mai simţea
rezonanţa aceea supranaturală, căci imita la perfecţie accentul uman al celorlati tineri
din cameră.
Era fascinat de toate felurile de haine, nu neapărat pentru că erau frumoase, dar
pentru ce însemnau. Purta blugi şi cămăşi groase, ca Daniel; purta pulovere împletite
de mână şi bocanci de muncitor, jachete de piele cu fermoar şi ochelari negri cu
oglindă, ridicaţi pe vârful capului. Îmbrăca şi costume pe măsură, haine de seară, frac
cu papion alb sau orice altceva îi trecea prin cap; o seară umbla cu părul scurt, ca
orice tânăr student de la Cambridge, în alta şi-l lăsa lung şi ondulat pe umeri, ca
pletele unui înger.
Lui Daniel i se părea că seară de seară urcau câte patru etaje pe cine ştie ce altă
scară întunecoasă spre apartamentul vreunui alt pictor, sculptor sau fotograf, sau ca să
vadă vreun film nedat pe piaţă încă, dar revoluţionar. Petreceau ore întregi în
apartamentele neîncălzite ale frumoaselor cu ochi focoşi care cântau muzică rock şi
care preparau ceaiuri de plante, veşnic lăsate neatinse de Armand.
Atât femeile cât şi bărbaţii se îndrăgosteau de Armand, care, bineînţeles, era
"inocent, pasionat şi nespus de inteligent!" Ce să zic! De fapt, puterea de seducţie a lui
Armand acţiona fără ca el să îşi dea măcar osteneala. În măsura în care lucrurile se
puteau aranja, sarcina de a se culca cu toate fiinţele astea nefericite îi revenea lui
Daniel, în vreme ce Armand privea instalat într-un fotoliu pe-aproape, zâmbind tandru
şi aprobator, ca un Cupidon cu ochi de cărbune. Erau tari scenele astea, epuizante
pentru nervii lui Daniel care accepta acest exhibiţionism cu tot abandonul inspirat de
dublul scop al fiecărui gest intim pe care-l avea pentru celălalt corp. Totuşi, o dată
actul consumat, rămânea golit de orice sentiment, uitându-se fix la Armand, cu
răceală, iritat.