Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

următoare, la Boston, Armand era deja în restaurantul Copley când Daniel îşi făcuse
apariţia. Dăduse şi comanda pentru Daniel. Te rog să iei loc. Este oare Daniel la
curent că Interviu cu un Vampir apăruse în librării?
― Trebuie să mărturisesc că această mică celebritate mă umple de plăcere, îi
spusese Armand cu o politeţe desăvârşită şi cu un zâmbet pervers. Ceea ce mă
uimeşte e că tu ocoleşti celebritatea! Nu ţi-ai pus numele pe copertă ca autor, ceea ce
vrea să zică ori că eşti prea modest, ori că eşti un laş. Oricum, amândouă concluziile
sunt la fel de plicticoase.
― Nu mi-e foame, hai să plecăm de-aici, spusese Daniel cu voce slabă.
Cu toate astea, pe masă începuseră să apară tot felul de mâncăruri, una după alta;
toată lumea se uita la ei.
― Nu ştiam ce ţi-ar face plăcere să mănânci, aşa că am comandat tot ce-aveau pe
listă.
― Crezi că ai să mă scoţi din minţi, nu-i aşa? i-o întorsese Daniel. Ei bine, n-ai să
reuşeşti. Să-ţi spun de ce. De câte ori te văd, îmi dau seama că nu eu te-am inventat,
că, prin urmare, sunt în toate minţile!
Apoi se pusese pe mâncat, cu poftă, cu furie ― un pic de peşte, un pic de muşchi
de vacă, un pic de viţel, nişte prăjiturele, un pic de brânză, un pic din toate cele, toate
la un loc, ce-i păsa, iar Armand se distrase de minune, nu se mai sătura rîzând, stătea
acolo ca un şcolar şi-l privea cu braţele încrucişate pe piept. Râsul acela bogat,
mătăsos, atunci i-l auzise Daniel prima dată. Era atât de seducător! Avusese grijă să se
îmbete în viteza cea mai mare.
Întâlnirile deveneau din ce în ce mai lungi. Conversaţii, meciuri amicale,
veritabile certuri ― asta era acum regula. O dată, Armand îl scosese din pat pe Daniel
la New Orleans şi ţipase la el:
― Pune mâna pe telefonul acela, vreau să faci un număr la Paris, vreau să văd
dacă se poate într-adevăr vorbi cu Parisul.
― Pe toţi dracii, n-ai decât să o faci singur, ţipase şi Daniel. Ai cinci sute de ani
şi nu eşti în stare să te serveşti de un telefon? Citeşte modul de întrebuinţare. Doar nu
eşti tu nemuritorul cel mai idiot de pe lume? N-am de gând s-o fac în locul tău!
Cât de uimit fusese Armand!
― Bine, dacă vrei, fac numărul. Dar tu plăteşti nota.
― Fii fără grijă, spusese candid Armand. Scosese de prin buzunare zeci de hârtii
de câte o sută de dolari, le împrăştiase pe tot patul.
Discutau din ce în ce mai mult filozofie când se întâlneau. O dată, scoţându-l
dintr-un teatru la Roma, Armand îl întrebase ce credea el despre moarte. Presupunea
că cei care sunt încă în viaţă ştiau lucrurile astea! Ştia oare Daniel de ce-i era cel mai
frică lui Armand?
Cum trecuse de miezul nopţii şi era beat, şi extenuat, iar la teatru adormise tun în
loja lui când îl descoperise Armand, lui Daniel nu-i păsa câtuşi de puţin de chestiile
astea.
― Am să-ţi mărturisesc de ce mi-e mai mult frică, spusese Armand, pasionat ca
un student. Că după moarte nu e decât haos, că e un vis din care nu te mai poţi trezi. Imaginează-ţi
că eşti veşnic în derivă între conştientă şi inconştienţă, că încerci în
zadar să-ţi aminteşti cine eşti sau cine erai. Imaginează-ţi că te chinui veşnic să
regăseşti luciditatea celor vii.
Daniel fusese înspăimântat. Ceva din ce spunea el suna adevărat. Nu existau oare
istorii despre câte un mediu care purta conversaţii cu spirite incoerente, dar extrem de
prezente? Nu ştia. Cum naiba să ştie? Poate că după moarte nu mai era decât vidul cel
mai complet.