Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Dar Khayman mi-a făcut semn să tac. Era într-o stare de nedescris. Nu purta decât o
cămaşă de noapte şi sandale şi avea părul în dezordine. Parcă plânsese, căci avea ochii
roşii.
S-a aşezat lângă mine. "Spune-mi te rog, e-adevărat ce-aţi spus despre duhuri?"
Nu m-am ostenit să-i spun că Mekare făcuse această afirmaţie. Se întâmpla tot timpul
ca oamenii să ne confunde sau să considere că formam o singură persoană. I-am spus
doar că da, că era adevărat.
I-am explicat că aceste entităţi invizibile existaseră dintotdeauna; că ele însele ne
povestiseră că nu există nici un fel de zei şi zeiţe pe care să-i cunoască. Se lăudaseră
adesea cu şmecheriile pe care le făceau în Sumer sau la Ierihon, sau la Ninive în
marile temple. Din când în când veneau şi ne povesteau că erau zeul cutare sau
cutare. Dar noi le cunoşteam personalităţile şi când le strigam pe numele vechi,
renunţau la amuzament şi răspundeau imediat.
Nu i-am spus însă şi că-mi părea rău că Mekare le dezvăluise aceste lucruri. La ce
le mai puteau servi acum?
Stătea lângă mine şi mă asculta de parcă toată viaţa i se spuseseră numai minciuni
şi acum vedea, în fine, adevărul. Fusese adânc mişcat când văzuse vântul stârnit de
duhuri pe munte şi ploaia de frunze care căzuse pe umerii soldaţilor; îi îngheţase
sufletul. Întotdeauna credinţa se naşte astfel, e produsă de acest amestec de adevăr şi
de manifestări fizice.
Apoi am perceput că avea pe suflet sau în minte, cum vreţi să-i spuneţi, o greutate
şi mai mare. "Dar masacrarea poporului tău, n-ai să-mi spui că n-a fost un război
sfânt, ci doar o acţiune egoistă?"
"Ba da, i-am răspuns eu. N-a fost decât o simplă acţiune egoistă, nu pot spune
altceva." I-am povestit de tăbliţa pe care o primisem prin mesager, de avertismentele
pe care le primisem de la duhuri, de teama care o cuprinsese pe mama, de boala ei şi
de propria mea putere de a-i citi gândurile reginei, de adevărul pe care ea însăşi navea
cum să-l accepte.
Cu mult înainte ca eu să-mi termin povestirea l-am văzut din nou abătut. Ştia că
nu mint, propriile lui observaţii confirmau spusele mele. Fusese alături de rege în
nenumărate campanii în străinătate. I se părea absolut normal ca o armată să prade.
Văzuse măceluri şi oraşe arse; îi văzuse pe învinşi luaţi în captivitate ca sclavi şi pe
învingători întorcându-se în patrie încărcaţi de trofee şi de bogăţii. Deşi el însuşi nu
era soldat, înţelegea lucrurile acestea.
În satul nostru nu exista nimic de preţ care să merite deplasarea, nu fusese vorba
nici de teritorii pe care regele să vrea să le anexeze. Da, era limpede, expediţia aceea
avusese drept unic scop capturarea noastră, cum ştiam. Această minciună, impostura
unui război sfânt contra canibalilor, nu-i plăcea nici lui în nici un fel. Tristeţea pe care
o simţea era parcă şi mai copleşitoare. El se trăgea dintr-o familie veche; consumase
carnea străbunilor lui, iar acum se găsea în postura de a participa la represiuni
împotriva celor pe care-i iubise şi-i cunoscuse. Mumificarea îl dezgusta şi, mai cu
seamă, îi era greu să accepte ceremonia care o acompania, superstiţiile. Câtă bogăţie
pleca în mormânt o dată cu mumiile; câtă atenţie se dădea acestor cadavre, doar ca
populaţia să nu se simtă vinovată că abandonase vechea tradiţie.
Toate gândurile acestea îl epuizaseră, căci totul era nou pentru el. Ceea ce-l
obseda, la urma urmelor, erau asasinatele la care fusese martor, execuţiile, masacrele.
Dacă reginei puţin îi păsa, el unul nu putea să uite. Acest om îşi pierdea echilibrul din
cauza aceasta, putea înnebuni de-a dreptul.
În cele din urmă, a plecat. Înainte de-a mă părăsi, mi-a promis că o să facă tot ce
poate ca să fim eliberate. Nu avea nici un plan deocamdată, dar avea să încerce. Din