Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

omenirii, ele îşi pierd influenţa asupra celor educaţi cu o viteză din ce în ce mai mare.
Dar voi continua mai târziu pe tema aceasta. Acum aş vrea să revin asupra
caracteristicilor unei vrăjitoare, asupra acestui dar care a marcat viaţa surorii mele şi a
mea.
La noi în familie era un dar moştenit. Poate că ţinea de trăsăturile fizice, căci se
transmitea din generaţie în generaţie pe linie feminină şi, de fiecare dată, avea de a
face cu o femeie cu ochii verzi şi părul roşu. După cum ştiţi cu toţii ― sau după cum
aţi aflat într-un fel sau altul de când aţi intrat în casa aceasta ― Jesse, copilul meu, era
efectiv vrăjitoare. Şi-a folosit darul în cadrul Ordinului Talamasca, pentru a le aduce
pace celor care erau chinuiţi de duhuri sau de fantome.
Fantomele sunt şi ele duhuri. Dar, fără nici o îndoială, ele sunt duhurile celor care
au avut o formă umană, care au trăit pe pământ. În vreme ce duhurile de care vorbeam
eu nu sunt aşa ceva. Oricum, nimeni nu poate fi foarte sigur de acest lucru. O fantomă
foarte veche, legată de pământ, poate să uite total c-a fost vreodată în viaţă; e foarte
posibil ca duhurile foarte malefice să fie fantome; asta ar explica de ce sunt atât de
invidioase pe noi pentru plăcerile trupeşti şi de ce, atunci când intră într-un muritor, îl
fac să spună numai obscenităţi. Pentru ele trupul e un lucru respingător şi ar vrea să-i
facă pe oameni să creadă că voluptatea e primejdioasă şi nesănătoasă.
Dar adevărul e că, dat fiind că duhurile spun minciuni când n-au chef să-ţi spună
ceva, nu există nici un mijloc de a şti exact ce le apucă de fac un lucru sau altul. Poate
că obsesia lor în privinţa erotismului vine din minţile bărbaţilor şi femeilor care
veşnic s-au simţit vinovaţi pentru plăcerile fizice.
Să revin la ce spuneam, la noi în familie darul a trecut mai mult de la o femeie la
alta. În alte familii trece şi la femei, şi la bărbaţi. Sau poate să apară direct la o singură
persoană, din motive greu de priceput.
Întâmplător, familia noastră era o foarte veche familie de vrăjitoare. De vreo
cincizeci de generaţii avusesem vrăjitoare printre noi, de pe vremea denumită Timpul
Dinaintea Lunii. Adică familia pretindea să fi existat din cele mai vechi timpuri, de pe
vremea copilăriei pământu-lui, când luna nu se arătase încă pe cerul nopţilor.
Legendele poporului nostru conţineau informaţii despre apariţia Lunii şi despre
inundaţiile, furtunile şi cutremurele care au însoţit-o. Nu pot să vă spun dacă poveştile
acestea erau adevărate. Noi mai credeam, de asemenea, că stelele noastre sacre erau
Pleiadele, sau Cele Şapte Surori, şi că de la ele ne venea binecuvântarea, dar de ce
credeam asta, eu una nu am ştiut niciodată sau poate n-am ţinut minte.
Vă vorbesc acum despre credinţe foarte vechi, care erau deja foarte vechi înainte
de naşterea mea. Cei care comunică cu duhurile devin, pe bună dreptate, destul de
sceptici.
Cu toate acestea, nici în ziua de azi ştiinţa n-a ajuns să infirme sau să confirme
poveştile despre Timpul Dinaintea Lunii. Apariţia Lunii şi forţa ei de atracţie au
devenit argumente teoretice pentru a explica deplasarea calotelor polare şi
manifestarea ultimelor glaciaţiuni. Poate că era un sâmbure de adevăr în poveştile
acelea, poate că într-o zi totul va fi clarificat.
În orice caz, aveam o lungă descendenţă. Mama noastră avusese puteri enorme,
iar duhurile îi spuneau multe secrete, citindu-le oamenilor minţile după obiceiul lor.
Ea reuşea foarte bine să calmeze duhurile celor morţi.
Cât despre Mekare şi despre mine, se părea că la noi puterile mamei se dublaseră,
aşa cum se-ntâmplă adesea cu gemenii. Adică fiecare dintre noi avea de două ori
puterile mamei. Împreună, aveam puteri incalculabile. Vorbeam cu duhurile încă din
leagăn. Ne înconjurau când ne jucam. Ca gemene am inventat un limbaj secret al
nostru, pe care nici mama nu-l înţelegea. Dar duhurile îl cunoşteau. Ele înţelegeau