Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

somnoros la o pată de lumină care se deplasa pe tavan.
O să-l vadă, în fine, pe Lestat. Îşi aminti de vechea casă a lui Lestat din New
Orleans. La ceasul pe care îl culesese din praful de pe jos. Iar acum se întorcea la San
Francisco, unde începuse totul, înapoi la Lestat. Doamne, dorea bourbonul acela. De
ce nu voia Armand să i-l dea? Se simţea atât de sfârşit. O să meargă amândoi la
concert, o să-l vadă şi el pe Lestat...
Dar îl cuprinse din nou sentimentul acela oribil, din ce în ce mai puternic, inspirat
de vise.
― Nu mă lăsa să le mai visez pe femeile astea, murmură el brusc.
I se păru că Armand zisese da.
Deodată îl simţi pe Armand lângă pat. Umbra lui îl acoperea. Pântecele balenei
părea mai mic, se limita parcă doar la lumina care-l înconjura pe Armand.
― Uită-te la mine, dragostea mea, spuse el.
Întuneric. Apoi porţile înalte se deschideau, iar lumina lunii mătura grădina. Ce e
locul acesta?
Ah, era în Italia, asta trebuia să fie, aerul era călduţ, învăluitor şi luna lumina
şirurile de arbori şi de flori, iar acolo, nu-i aşa, era Vila Misterelor, la doi paşi de
vechiul Pompei.
― Dar cum am ajuns aici?
Se întoarse spre Armand, care era lângă el, îmbrăcat în nişte ciudate haine
demodate, de catifea neagră. Preţ de o clipă nu fu în stare să facă nimic altceva decât
să se holbeze la Armand, la haina lungă de catifea pe care o purta şi la ghetre, la părul
lung şi ondulat, de culoare castanie.
― Nu suntem aici în realitate, spuse Armand. Ştii bine că nu suntem.
Se întoarse şi intră în grădină, către vilă, tocurile lui făcând un mic zgomot pe
pietrele uzate de piatră.
Dar totuşi era real! Uită-te la pereţii dărăpănaţi şi la florile formând brazdele
largi, uite, se văd până şi urmele paşilor lui Armand pe pământul reavăn! Şi stelele de
pe cer, ah, stelele! Se întoarse şi rupse din lămâiul din spate o frunză parfumată.
Armand se-ntoarse şi el, îl luă de braţ. Din pământ se ridica parfumul brazdelor
săpate de curând. Ah, aici aş putea să mor.
― Da, spuse Armand, ai putea. Şi chiar asta o să se întâmple. După cum ştii, nam
mai făcut asta niciodată. Ţi-am mai spus, dar nu m-ai crezut. Acum ai citit despre
asta în cartea lui Lestat. N-am făcut-o niciodată. Pe el l-ai crezut?
― Sigur că te-am crezut. Ai făcut un legământ, mi-ai explicat totul. Dar, Armand,
întrebarea mea e cui i-ai făcut legământul ăsta?
Râs.
Sunetul vocilor lor răsuna în grădină. Ce trandafiri, ce crizanteme, ce flori
enorme! Din Vila Misterelor se revărsa lumină. Se auzea muzică? Doamne, întreaga
ruină era luminată sub cerul incandescent de stele.
― Deci o să mă faci să-mi rup legământul. O să capeţi ceea ce crezi că vrei. Dar
uită-te bine la grădina asta, căci o dată ce am făcut-o n-o să-mi mai auzi niciodată
gându-rile şi n-ai să mai vezi ce văd eu vreodată. Un val de tăcere va cădea între noi.
― Dar vom fi ca nişte adevăraţi fraţi, nu-ţi dai seama? întrebă Daniel.
Armand era atât de aproape, că parcă se sărutau. De jur împrejur erau înconjuraţi
de enorme dalii galbene şi gladiole albe, pline de un parfum îmbătător. Se opriseră
sub un copac uscat invadat de glicine sălbatice; ciorchinii delicaţi de flori tremurau în
adiere, crăcile albe sclipeau ca nişte oase. Iar în depărtare, din vilă, se-auzeau voci. Sar
fi zis că erau înăuntru oameni care cântau.
― Dar unde ne aflăm, de fapt? întrebă Daniel. Spune-mi!