Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

gemene. Le-am văzut în vis.
― De ce-ar putea s-o intereseze aşa ceva?
Fiică-sa luă agenda telefonică şi începu să o răsfoiască pe îndelete. Morţi, toţi
oamenii aceştia, morţi de mult. Cei care colaboraseră cu tatăl ei în atâtea expediţii,
editori şi fotografi care lucraseră împreună cu el la carte. Dar şi adversarii, de la cei
care ziseseră că îşi risipeşte viaţa degeaba, că cercetările lui nu au dus la nimic, până
la cei mai virulenţi, care îl acuzaseră că falsificase fotografiile şi că minţise cu privire
la grote, lucruri pe care tatăl ei nu le făcuse nicicând.
Ea de ce-ar mai fi în viaţă, femeia care finanţase toate expediţiile de demult,
femeia bogată care le trimisese atâţia bani timp de-atâţia ani?
― Trebuie s-o rogi să vină! Să-i spui că e foarte important, să-i descrii ce am
văzut în vis.
Să vină? Tocmai la Rio de Janeiro, pentru că un bătrân avusese vise ciudate?
Fiica descoperi pagina bună, desigur, era acolo şi numele, şi numărul de telefon. Şi
datau de numai doi ani, data era notată alături.
― Trăieşte la Bangkok, tată.
Oare cât o fi ceasul la Bangkok? N-avea nici o idee.
― O să vină până la mine. Sunt sigur c-o să vină.
Închise ochii şi se sprijini iar de pernă. Era atât de micuţ acum, parcă intrase la
apă. Dar când deschise ochii, cel care o privea era din nou tatăl ei, în ciuda pielii
îngălbenite şi asprite, cu pete negre pe dosul mâinilor zbârcite, cu craniul pleşuv.
Dădea impresia că asculta muzica acum, că auzea vocea catifelată a lui Lestat. O
să micşoreze volumul dacă îl ţinea treaz. Nu prea se omora ea după cântăreţii de rock,
dar acesta îi plăcea.
― Spune-i că trebuie neapărat să-i vorbesc! zise el brusc, de parcă şi-ar fi revenit
dintr-un leşin.
― Bine, tată, dacă aşa vrei tu. Se-ntoarse să stingă lampa de pe noptieră. Acum,
culcă-te.
― Să nu renunţi până nu dai de ea. Spune-i... gemenele! Le-am văzut pe gemene.
Era în pragul camerei când o mai chemă cu unul din gemetele acelea neaşteptate,
care-o speriau de fiecare dată. Din holul luminat, îl văzu cum arată cu degetul cărţile
de pe rafturile de pe perete.
― Adu-mi-o, îi spuse.
Se chinuia să se ridice în capul oaselor.
― Cartea, tată?
― Despre gemene, pozele...
Luă de pe raft vechiul volum şi i-l aduse, i-l puse în poală. Îi propti pernele mai
sus şi aprinse iarăşi veioza.
I se strângea inima să-l simtă atât de uşor când îl ridica, să-l vadă chinuindu-se să
îşi pună ochelarii cu rame de argint pe nas. El îşi luase creionul în mână, să-l ajute la
citit, gata să ia note, cum făcuse dintotdeauna, dar apoi îl scăpă, iar ea îl prinse şi-l
puse la loc pe masă.
― Tu du-te şi sun-o! îi zise.
Afirmă din cap. Dar rămase acolo, în caz că ar mai avea nevoie de ea. Din camera
ei muzica se auzea acum şi mai tare, era unul dintre cântecele în care vocea era mai
metalică, mai răguşită. Dar el nu părea să bage de seamă. Cu mare grijă îi deschise
cartea şi dădu paginile până la prima planşă dublă în culori.
Cunoştea foarte bine toate fotografiile astea, îşi amintea cum, mică fiind, urcase
panta lungă a muntelui Cârmei împreună cu el, până la grotă. Acolo o ghidase prin
întuneric şi praf, luminând cu lanterna în sus, şi-i arătase desenele scrijelite pe stâncă.