Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

ucigaş!
Încă n-o auzisem vorbind atât de aprinsă. Marius se pregătea să răspundă, dar
printr-un gest, a cerut tăcere. Apoi i-a luat la rând pe Santino şi pe Armand.
― Tu, Santino, a spus. Ai fost şeful Copiilor întunericului din Roma pe vremea
când credeau că împlinesc vrerea lui Dumnezeu făcând pe călăii anagajaţi ai diavolului...
Îţi aminteşti ce superb era să ai un ţel, o credinţă? Şi tu, Armand, conducătorul
vechiului grup din Paris. Îţi aminteşti când jucai rolul unui sfânt al întunericului?
Aveaţi pe-atunci locurile voastre între rai şi iad. Vă ofer acelaşi lucru, fără nici un fel
de înşelătorie! Sunteţi în stare să vă regăsiţi idealurile pierdute?
Nici unul nu i-a răspuns. Santino era împietrit de groază; rana lui secretă sângera
de-a dreptul. Pe chipul lui Armand nu se putea citi altceva decât disperarea cea mai
profundă.
Pe faţa ei a apărut o expresie întunecată de fatalitate. Totul era inutil. Nici unul
dintre ei nu voia să i se alăture. S-a uitat iar Ia Marius.
― Preţioasa ta omenire! a rostit. Nimic n-a învăţat în şase mii de ani! îmi tot dai
zor cu idealurile şi scopurile ei! La curtea tatălui meu din Uruk erau înţelepţi care
ştiau că cei flămânzi trebuie să fie hrăniţi. Ştii ce-i lumea ta modernă? Peşterile unde
se petreceau miracole sunt înlocuite de televiziune, iar îngerii morţii se prezintă sub
formă de elicoptere!
― Bine, dar ce fel de lume vrei tu? a reluat Marius. Îi tremurau mâinile. Nu îţi
vine să crezi că femeile se vor lupta să îşi păstreze bărbaţii?
Ea a râs. Apoi s-a întors spre mine.
― Spune-le, Lestat. S-au bătut pentru bărbaţii lor în Sri-Lanka? Sau în Haiti? Pe
insula Lynkonos au făcut ceva?
Marius mă fixa. Aştepta răspunsul meu, aştepta să fiu de partea lui. Eu voiam să
găsesc argumente, să înnod firul acolo unde-l lăsase el şi să continuu pe aceeaşi linie.
Doar că mintea mi s-a golit brusc de orice idee.
― Akasha, am spus. Te implor, opreşte vărsarea asta de sânge. Nu mai oferi
oamenilor neadevăruri, nu-i mai zăpăci.
Asta era. Apelul meu era direct, brutal, dar era singurul adevăr pe care-l puteam
oferi.
― Exact. Căci asta-i esenţa problemei, a adăugat Marius cu prudenţă, pe un ton
aproape rugător, umil. Ce le spui tu, Akasha, e o minciună, o minciună superstiţioasă!
N-au fost suficiente minciuni până acuma? Gândeşte-te, suntem într-o epocă în care
omenirea se trezeşte din vechile superstiţii, când a detronat vechii zei.
― Minciună? a întrebat ea. S-a retras de parcă ar fi primit o palmă. Care-i
minciuna? Vrei să spui că mint când le promit domnia păcii pe pământ? Qnd le spun
că pe mine mă aşteptau pentru a o înfăptui? Nu, nu-i nici o minciună. Eu pot să le ofer
prima măsură de adevăr pe care-au avut-o vreodată! Eu sunt cea pe care ei şi-o imaginează.
Sunt eternă, sunt atotputernică şi-i voi apăra...
― Îi vei apăra? a întrebat Marius. Cum poţi tu să-i aperi de duşmanii lor cei mai
sângeroşi?
― Ce duşmani?
― Bolile, regina mea. Moartea. Nu ai puteri vindecătoare. Nu poţi nici să dai,
nici să salvezi viaţa cuiva. Iar ei vor aştepta exact acest gen de miracole. Tot ce poţi
face e să ucizi.
Tăcere. Calm. Chipul ei transformat brusc într-o mască fără viaţă, aşa cum fusese
în criptă. Privind drept înainte cu ochii goi sau poate concentrându-se, nu ştiu.
Nu se auzea nici un zgomot, doar lemnele trosnind în foc.
― Akasha, am şoptit. Timp. Ceea ce ţi-a cerut Maharet. Un secol. Nimica toată