Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

ziua de azi în sălile de bal din lumea întreagă. Am vrut să o iau din nou în braţe, dar
nu m-a lăsat, cu un gest blând. Ce a spus? Poţi să-ţi imaginezi? Când mi-am dat
seama că el nu mă mai putea ţine acolo? Că eu mă ridicasem de pe tron şi că el nici
nu se clintise! Că nu avea nici cea mai mică reacţie?
S-a întors spre mine iarăşi; mi-a zâmbit; lumina palidă a stelelor îi desena
conturul încântător al feţei, pomeţii înalţi, dulcea curbă a bărbiei. Cât de vie părea,
total vie!
Apoi brusc a dispărut!
― Akasha!
― Vino după mine, mi-a spus.
Dar unde se afla? Apoi am văzut-o departe, departe de mine, la capătul celălalt al
holului. O figurină la intrarea în turn. Aproape că nu-i mai distingeam trăsăturile
acum, dar vedeam în spatele ei dreptunghiul întunecos al uşii.
Am început să merg spre ea.
― Nu, mi-a spus ea, e momentul să-ncepi să foloseşti puterea pe care ţi-am dat-o.
Hai!
Nu m-am mişcat. Aveam mintea limpede. Aveam privirea clară. Şi-nţelegeam cemi
cerea. Dar mi-era frică. Dintotdeauna îmi plăcuse să alerg, să sar, să fac
scamatorii. Viteza de deplasare supranaturală, care-i lăsa cu gura căscată pe muritori,
nu-mi era necunoscută. Dar ea îmi cerea să fac un alt fel de exerciţiu. Trebuia să
părăsesc locul unde mă aflam şi să mă poziţionez instantaneu lângă ea, la o viteză pe
care eu însumi nu o puteam urmări. Trebuia să te abandonezi total ordinului dat
pentru a încerca o realizare de genul acesta.
― Da, abandonează-te, mi-a spus cu blândeţe. Hai.
O clipă am rămas încordat doar privind-o, privindu-i mâna albă pe cadrul dărâmat
al uşii. Apoi am luat hotărîrea să mă aflu lângă ea. Parcă m-a luat pe sus un uragan,
zgomotos, necruţător. Şi acolo eram! Am simţit cum tremur din cap până-n picioare.
Îmi ardeau uşor obrajii, dar ce conta asta! M-am uitat în ochii ei şi am zâmbit.
Era frumoasă, nespus de frumoasă. O zeiţă cu părul lung şi negru, împletit în
atâtea codiţe. N-am putut să mă stăpânesc, am luat-o în braţe şi am sărutat-o; i-am
sărutat buzele reci, le-am simţit cedând o clipă impetuozităţii mele.
Apoi mi-am dat seama de sacrilegiul pe care-l făceam. Ca atunci când o
sărutasem acolo, în criptă. Mi-a venit să-i cer iertare, dar, de fapt, aveam ochii tot pe
gâtul ei, mi-era din nou poftă să beau. Mă chinuia ideea că aş putea să beau din
sângele ei şi că ea era cine era; că ar fi putut să mă distrugă într-o clipită, fără să facă
altceva decât să-mi dorească dispariţia. Aşa făcuse cu ceilalţi. Primejdia mă aţâţa şi
mai tare. I-am cuprins braţele cu mâinile, i-am simţit carnea ceva mai maleabilă. Am
sărutat-o iarăşi şi iarăşi. Îi simţeam pe buze gustul sângelui.
S-a tras înapoi şi mi-a pus un deget pe buze. Apoi m-a luat de mână şi am trecut
de uşa turnului. Ne luminau stelele prin acoperişul spart la cincizeci de metri
deasupra, prin podeaua parţial distrusă a unei camere din vârful lui.
― Vezi? m-a întrebat. Acolo sus e încă o cameră. Treptele nu mai există. E
imposibil de urcat. Dar nu pentru noi, scumpul meu prinţ.
Uşurel a început să se ridice în aer. Fără să îşi ia ochii de la mine, a luat-o în sus,
iar mătasea rochiei s-a învolburat în jurul ei. Am privit înmărmurit cum se ridică din
ce în ce mai sus, în vreme ce pelerina era parcă doar agitată de o briză. A trecut prin
gaura din tavan şi s-a oprit pe margine.
Cincizeci de metri! Mie nu-mi era cu putinţă să fac aşa ceva...
― Vino la mine, prinţul meu, mi-a spus cu o voce languroasă, purtată prin spaţiul
gol, ca un ecou. Fă din nou cum ţi-am explicat. Lansează-te şi nu te uita în jos, cum