Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Iar Lestat juca rolul lui Hristos pe cruce în această catedrală. Cum altfel să explici
această autoritate strivitoare şi iraţională pe care o degaja? Faţa i-ar fi părut plină de
cruzime dacă trăsăturile n-ar fi îmbinat încânta-rea şi exuberanţa copilărească. Bătând
aerul cu pumnul, zbiera, implora, interpela puterile obscure, cânta despre prăbuşirea
sa ― povestea lui Lelio, actorul din teatrul de pe bulevard, metamorfozat în creatură a
nopţii, contra voinţei sale!
Vocea lui vibrantă de tenor părea că nici nu ţine de corp, exprimând toate
insuccesele şi reînvierile sale, şi setea care-l mâna, pe care nici o cantitate de sânge no
putea satisface. "Nu-i aşa că sunt demonul pe care-l simţiţi cu toţii în voi?" urla el,
nu la adresa monştrilor născuţi la lumina lunii, ci a mulţimii de muritori care îl adora.
Până şi Daniel se apucă să ţipe, să urle, să sară în sus, aprobând, ca toţi ceilalţi,
cuvintele intonate care, în definitiv, nu însemnau nimic; fascinaţia venea de la forţa
brută a sfidării pe care-o arunca Lestat lumii. Lestat blestema cerul în numele tuturor
excluşilor, a tuturor celor care nu cunoscuseră decât violenţa şi care, simţindu-se
vinovaţi sau înrăindu-se, se întorceau împotriva semenilor lor.
Lui Daniel i se părea, în momentele cele mai emoţionante, că pentru el era un
semn faptul că primise nemurirea chiar în ajunul acestei grandioase liturghii. Lestat
era Dumnezeu; sau ceva foarte pe aproape. Uriaşul de pe ecran dădea binecuvântarea
sa tuturor lucrurilor pe care Daniel le dorise vreodată.
Cum puteau ceilalţi să-i reziste? Frenezia viitoarei lor victime nu-i fascina oare şi
pe ei? Mesajul final care se întrevedea pe după cuvintele cântecelor era simplu: Lestat
poseda darul care fusese promis fiecăruia dintre ei; Lestat era invulnerabil. Devora
suferinţele care-i erau impuse şi ieşea mai puternic din ele. A te uni cu el însemna a
trăi veşnic:
Acesta este Trupul meu. Acesta este Sângele meu.
Totuşi, sala fierbea de ura fraţilor şi surorilor vampiri. Pe măsură ce concertul se
apropia de sfârşit, Daniel o simţea din ce în ce mai arzătoare ― un miros care se
degaja din mulţime, un mârâit ce se prelungea sub notele muzicale.
Ucideţi zeul. Făceţi-l bucăţele. Fie ca admiratorii lui muritori să facă ce-au făcut
dintotdeauna: să-l plângă ca pe unul sortit morţii. "Plecaţi, liturghia s-a sfârşit!"
În sală se aprinseră luminile. Admiratorii năvăliră pe scena de lemn, rupând
fundalul de pânză neagră, în urmărirea muzicanţilor.
Armand îl apucă de braţ pe Daniel.
― Pe uşa laterală, spuse el. Singura noastră şansă e să ajungem la el cât mai
repede.
Khayman
LUCRURILE se petrecură exact aşa cum prevăzuse. Regina îl izbi imediat pe cel
care se repezi primul să dea în Lestat. Lestat ieşise pe uşa din spate împreună cu Louis
şi încercaseră să alerge la maşina neagră Porsche când se năpustiseră pe ei asasinii.
Conjuraţii încercau să-i prindă într-un cerc, dar, imediat ce unul scoase coasa, se
consumă în flăcări. Mulţimea intră în panică, tinerii îngroziţi o luară la fugă în toate
direcţiile. Un alt agresor nemuritor luă foc. Apoi un al treilea.
Khayman se lipi cu spatele de perete, în vreme ce muritorii, în panică, fugeau pe
lângă el. Văzu o băutoare de sânge blondă, înaltă, elegantă, făcându-şi loc neobservată
prin mulţime şi strecurându-se la volanul maşinii lui Lestat, strigându-i apoi pe Louis
şi pe Lestat să urce. Era Gabrielle, mama demonului. Şi, conform logicii sale, focul nu
o atinse. Nu se putea detecta nici o fărâmă de frică în ochii ei reci, albaştri, în vreme