Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Ca un înger al morţii, am coborât pe poteca unduioasă, cu o sabie invizibilă. În
cele din urmă, până jos în vale, îngenuncheaseră cu toţii şi-şi aşteptau moartea. Cu o
pasivitate inimaginabilă!
Deodată, deşi n-o vedeam deloc în apropiere, i-am simţit îmbrăţişarea. I-am auzit
vocea în urechi.
Bravo, prinţul meu.
Nu mă mai puteam opri. Sabia aceea nevăzută îmi devenise o a treia mână. Nu o
mai puteam reţine, nu o mai puteam aduce la ordine. Eram parcă pe punctul de a trage
o gură de aer şi dacă n-o făceam simţeam că mor. Dar ea m-a imobilizat şi brusc m-a
cuprins un mare calm, de parcă mi-ar fi injectat un narcotic în vene. Până la urmă, am
reuşit să mă liniştesc, iar puterea a revenit în mine şi s-a potolit.
Încetişor, m-am întors. M-am uitat la culmile ninse, la cerul complet negru, la
şirul de corpuri care zăceau pe cărarea ce ducea la porţile templului. Femeile se ţineau
unele lângă altele şi plângeau, necrezându-şi ochilor, sau scoteau gemete sfâşietoare.
De jur împrejur, mirosea a moarte, cum nu mai simţisem niciodată; mi-am privit
hainele stropite ici-colo de resturi de carne de om. Mi-am privit mâinile. Mâinile îmi
erau perfect albe şi curate. Doamne sfinte, nu eu am făcut asta! Nu. Eu n-am făcut
nimic. Am mâinile curate!
Numai că o făcusem. Ce devenisem oare de putusem să fac aşa ceva? De-mi
plăcuse chiar, mai presus de orice raţiune, cum le-a plăcut din totdeauna bărbaţilor să
omoare în focul războaielor care nu ţin cont de nici o morală...
Se lăsase un fel de tăcere.
Dacă femeile încă mai plângeau, eu nu le-am mai auzit. N-am mai auzit nici
vântul. M-am pus în mişcare, deşi nu ştiam de ce. M-am prăbuşit în genunchi şi l-am
apucat pe cel din urmă bărbat ucis, aruncat în zăpadă, mi-am vârât mâinile în smgele
din jurul gurii lui şi m-am mânjit pe faţă şi pe mâini.
Nicicând, de două sute de ani încoace, nu ucisesem vreun om fără să-i gust
sângele, fără să i-l sorb o dată cu viaţa. Era ceva monstruos. Dar aici, în aceste câteva
momente infernale, muriseră mai mulţi oameni decât toţi cei trimişi de mine la groapă
înainte să le bată ceasul. Masacrul fusese înfăptuit cu uşurinţa cu care gândeşti sau
respiri. Aşa ceva era de neiertat! Aşa ceva n-avea cum să îşi găsească vreo justificare!
Mă uitam la zăpadă printre degetele pline de sânge, plângeam şi nu puteam să
sufăr că plâng. Apoi, încetul cu încetul, mi-am dat seama că ceva se întâmplase cu
femeile. Se-ntâmpla ceva în jurul meu, iar eu percepeam cu o extremă acuitate
schimbarea, de parcă s-ar fi încălzit brusc aerul şi s-ar fi calmat vântul, lăsând în pace
coasta muntelui.
Apoi schimbarea a pătruns şi în mine, mi-a atenuat chinul, mi-a calmat chiar şi
bătăile inimii.
Până şi plânsetele se potoliseră. Într-adevăr, acum femeile se deplasau câte douătrei
pe potecă, de parcă erau vrăjite, păşind peste trupurile morţilor. Parcă se auzea
muzică, parcă răsăriseră brusc tot felul de flori de primăvară de toate culorile, parcă
se-ncărcase atmosfera de toate parfumurile.
Totuşi, toate ororile acestea avuseseră loc. Ca prin vis, femeile mă depăşeau, care
în zdrenţe, care în haine scumpe, care înfăşurate în largi pelerine. M-am scuturat.
Trebuia să-mi limpezesc mintea. Nu era momentul să fiu dezorientat. Puterea pe care
o folosisem, toate cadavrele din jur nu aparţineau vreunui vis, şi nu puteam, era
imposibil, să cedez sentimentului acestuia de bunăstare şi pace.
― Akasha! am şoptit.
Apoi, ridicând ochii, nu pentru că aşa mi-ar fi venit, ci pentru că m-am simţit
împins să o fac, am văzut-o în picioare pe un promontoriu din depărtare, iar femeile,