Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Nu era numai asta, tot ce făcea maică-sa o enerva la culme şi o făcea să o deteste.
Nu era destul că se ducea tot timpul la biserică, dar mai şi vorbea oamenilor într-un
anume fel, cu un glas mieros, iar în privinţa bărbatului ei, se făcea că nu bagă de
seamă că-i beţiv şi zicea numai drăgălăşenii despre toată lumea.
Baby Jenks nu se lăsase niciodată prostită. Obişnuia să stea întinsă pe bancheta ei
din rulotă şi se tot întreba ce-o făcea oare pe femeia asta să se poarte aşa? Când avea
să explodeze totuşi, ca un baton de dinamită? O fi oare prea proastă? Maică-sa n-o
mai privea în ochi de ani de zile. Când împlinise doisprezece ani se dusese la maică-sa
şi-i spusese: "Ştii c-am făcut-o, nu-i aşa? Sper că nu-ţi trece prin cap că aş mai fi
virgină!" Iar maică-sa nu scosese nici o vorbă, se uitase în altă parte cu ochii ei
enormi, fără expresie şi idioţi, şi îşi reluase treaba la crucile din scoici, îngânând un
cântecel, cum făcea de obicei.
Odată cineva important de la oraş îi spusese maică-sii că era o adevărată artistă
populară.
― Vezi-ţi de treabă, îşi bate joc de tine, îi spusese Baby Jenks. Nu-ţi dai seama?
Nici măcar n-au cumpărat vreo urâţenie de-aia, nu-i aşa? Ştii cu ce seamănă chestiile
astea după părerea mea? Cu nişte cercei enormi care se vând pe nimica toată prin
bazaruri!
Iar nu zisese nimic. Ba mai întorsese şi obrazul celălalt.
― Vrei să mănânci ceva, scumpo?
Era ca un proces deschis şi-nchis apoi imediat, se lămurise până la urmă Baby
Jenks. Aşa că plecase devreme din Dallas, spre Cedar Creek Lake, unde şi ajunsese în
mai puţin de-o oră, şi dăduse peste panoul bine cunoscut care anunţa minunatul ei
oraş de baştină:
BINE-AŢI VENIT LA GUN BARREL. NICIODATĂ NU VEŢI REGRETA.
Îşi ascunsese imediat motocicleta în dosul rulotei, nu era nimeni acasă, aşa că se
culcase niţel imediat, cu muzica lui Lestat în căşti şi cu fierul de călcat la îndemână.
Când avea să intre maică-sa, mulţam, madam, tronc, o să-i dea una cu el.
Apoi apăruse visul. Nici nu adormise bine când începuse. Ca şi cum vocea lui
Lestat s-ar fi estompat şi-n locul lui, trosc, visul o trăsese pe altă lume.
Se găsea într-un loc foarte însorit. O poieniţă la munte. Şi-n poiană erau
gemenele astea, două femei frumoase cu părul roşu ondulat, în genunchi amândouă,
ca nişte îngeri pictaţi în biserică, cu mâinile împreunate ca într-o rugăciune. De jur
împrejur era o mulţime de oameni, toţi îmbrăcaţi în veşminte lungi, ca personajele din
Biblie. Se auzea şi muzică, nişte bătăi înfundate, cam înfricoşătoare, şi un corn, parcă
era un prohod lugubru.
Dar partea cea mai sinistră era cadavrul, corpul înnegrit al unei femei, întins pe
un soi de catafalc de piatră. Parcă fusese scos dintr-un cuptor! Iar pe platouri se
găseau, pe unul o inimă lucioasă, pe celălat un creier. Îhîm, absolut, era vorba de-o
inimă şi de un creier.
În clipa aceea se trezise înspăimântată. Ducă-se naibii de vis! în prag era maicăsa.
Baby Jenks sărise în picioare şi-o lovise cu fierul de călcat până nu se mai mişcase.
Îi dăduse în cap cât putuse de tare. Ar fi trebuit să fie moartă după asemenea lovituri,
dar nu era încă, şi-atunci venise momentul acela absolut nebun.
Maică-sa zăcea pe podea, mai mult moartă decât vie, dar o privea fix, la fel cum
avea să se întâmple mai târziu şi cu taică-său. Baby Jenks şedea în fotoliu, cu un
picior atârnându-i peste un un braţ al acestuia, sprijinindu-se într-un umăr şi
răsucindu-şi o codiţă cu mâna, dar era încă cu gândul la gemenele din vis, la corpul
moartei şi la lucrurile de pe platouri, ce naiba însemnau toate astea? Aştepta totuşi să
o vadă complet moartă. Mori odată, proasta naibii, hai, mori, nu conta pe mine să-ţi