Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

durerea pe care o simţea în ei şi nu putea.
― Maharet, spuse el cu un suspin dulce, cinstit. Suntem în plin război, iar noi
stăm pe câmpul de bătaie şi ne adresăm cuvinte grele. Recunosc că eu sunt cel care
greşeşte. Vreau numai să înţeleg.
Ridică privirea spre el, cu capul tot înclinat, cu o mână încă la ochi. Privirea era
arzătoare, aproape răutăcioasă. Totuşi, el se pomeni uitându-se cu atenţie la curbura
fină a degetelor ei, la unghiile lucioase, la inelele cu rubine şi smaralde care sclipeau
în lumină.
Îi veni în cap o idee la fel de stupidă pe cât de îngrozitoare că, dacă nu isprăvea
cu prostiile, n-o să mai apuce vreodată să-l revadă pe Armand. Ar putea, în definitiv,
să-l alunge, poate, şi mai rău... Şi dorea atât de tare, înainte ca totul să se sfârşească,
să-l revadă pe Armand.
― Intră acum, Marius, vorbi ea brusc, cu o voce politicoasă, iertătoare. Intră cu
mine şi fii alături de copilul tău, apoi ne vom aduna şi cu ceilalţi, care-şi pun aceleaşi
întrebări. Atunci vom începe.
― Da, copilul meu... murmură el.
Dorul după Armand îl străbătea iar ca o melodie, ca frazele pentru vioară ale lui
Bartok, răsunând într-o încăpere bine ascunsă, departe, unde-ar fi avut toată eternitatea
pentru a le asculta. Totuşi, o ura, îi ura pe toţi, se ura până şi pe sine. Cealaltă
soră, unde era cealaltă? O imagine de junglă sufocantă. De liane rupte, de arbuşti
călcaţi în picioare. Încercă în zadar să se stăpânească. Veninul îl sugruma.
De câte ori nu observase la muritori această respingere morbidă a vieţii. De câte
ori nu-i auzise, până şi pe cei mai înţelepţi, spunând că "viaţa nu merită trăită", fără
să-i poată pricepe vreodată. Acum îi înţelegea.
Ca prin vis, îşi dădu seama că ea se întorsese spre ceilalţi, că-i poftea în casă pe
Santino şi pe Pandora. O văzu, ca prin ceaţă, conducându-i. Avea părul foarte lung, îi
cădea până la talie într-o masă de bucle roşii mătăsoase. Simţi dorinţa de a-l atinge, de
a verifica dacă erau pe atât de moi pe cât păreau. Ce fantastic să te laşi subjugat de un
asemenea amănunt, acum, de ceva impersonal, care să te facă să te simţi din nou bine.
De parcă nu s-ar fi petrecut nimic, de parcă lumea îşi continua cursul şi cripta era din
nou în siguranţă, centru al lumii sale. Ce nefericire, creierul acesta uman care capta
totul şi nimic. Când Armand era atât de aproape... aşteptându-l...
Ea îi conduse printr-o serie de camere spaţioase, fără prea multe mobile. Deşi era
totul deschis, casa avea aerul unei citadele; bârnele tavanelor erau imense;
şemineurile, în care ardeau focuri, păreau a fi doar enorme vetre de piatră.
Semăna grozav cu saloanele din vechea Europă, când drumurile romane picaseră
în ruină, iar limba latină fusese uitată, când se ridicaseră din nou triburile războinice.
Celţii triumfaseră în cele din urmă. Ei fuseseră cei care cuceriseră Europa, castelele ei
feudale erau, de fapt, tabere celtice; până şi în statele moderne continuau să existe mai
degrabă superstiţiile celtice decât raţiunea romană.
Arhitectura casei trimitea şi mai în trecut. Oamenii trăiseră în oraşe de felul
acesta pe vremea în care scrisul nu fusese inventat; când pereţii erau din bârne şi din
pământ lipit, când erai înconjurat de ţesături făcute de mână ori de obiecte de metal
bătut.
Găsea că era un loc plăcut; ah, stupidul ăsta de creier, ce-i ardea lui acuma dacă
era plăcut sau nu? Casele nemuritorilor îl intrigaseră din totdeauna. Iar aceasta era o
construcţie demnă de studiu cu amănuntul, care cerea mult timp ca să o cunoşti.
Trecură de o uşă de oţel şi intrară în măruntaiele muntelui. Îl izbi mirosul de
pământ reavăn. Totuşi, înaintau pe culoare noi, cu pereţii îmbrăcaţi în plăci de cositor.
Auzea zgomotele generatoarelor, ale calculatoarelor, ale tuturor maşinăriilor electrice,