Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

văzuse pe sine aşa cum era văzut ― înţelegea şi îi părea rău.
La Atena făcuse rost de mănuşi, de un veşmânt larg de lână cu nasturi de plastic
şi de pantofi moderni. Se bandajase, astfel încât să nu i se zărească decât ochii şi gura.
Peste părul negru, năclăit, îşi trântise o pălărie cenuşie de fetru.
Oamenii tot mai căscau ochii la el, dar nu o luau la goană ţipând. La lăsarea
nopţii se strecura prin mulţimea adunată în piaţa Omnia, acolo nu-i dădea nimeni nici
o atenţie. Ce minunată era agitaţia modernă a oraşului străvechi, un centru unde
veneau din lumea întreagă cei dornici să înveţe filozofia şi arta. Privea spre Acropole
şi vedea Partenonul aşa cum fusese odinioară, întreg, perfect, o adevărată casă a
zeiţei. Nu ruina de azi.
Grecii rămăseseră oameni minunaţi, blânzi şi încrezători, dar părul şi chipurile
erau ceva mai întunecate din pricina amestecului cu sângele turcesc. Nu le păsa lor de
hainele lui ciudate. Era adorabil când le vorbea limba cu vocea lui caldă, calmă, deşi
uneori cu greşeli care-i făceau să se prăpădească de râs. Corpul i se întrema încetul cu
încetul. Tot mai era tare ca piatra. Dar se schimba. Într-o noapte, scoţându-şi cârpele
de pe faţă, văzuse că de-acum avea o faţă ca toţi oamenii. Deci aşa arăta el.
Avea ochi mari şi negri, cu linii fine pe la colţuri şi pleoape cam prea netede.
Gura plăcută, zâmbitoare. Nasul drept, desenat cu delicateţe, nu-i displăcea.
Sprâncenele îi plăceau mai mult, drepte, negre, fără vreo linie frântă, fără să fie
stufoase ori prea înalte. O expresie agreabilă şi o privire de continuă mirare care
inspira celorlalţi încredere. Da, da, era faţa foarte frumoasă a unui tânăr bărbat.
După această constatare, nu-şi mai acoperise faţa şi începuse să poarte haine
moderne, pantaloni şi cămăşi. Era totuşi obligat să se ţină deoparte. Prea era neted şi
alb.
Când îl întrebau cum îl cheamă, răspundea Khayman. Habar n-avea de ce.
Cândva, avusese şi numele de Benjamin, şi asta o ştia. Avusese şi alte nume... dar
când? Khayman! Era primul său nume, numele secret, cel pe care nu-l uitase
niciodată. Ştia să deseneze două mici imagini care însemnau Khayman, dar, de unde
moştenise semnele astea, nu avea nici cea mai mică idee.
Puterea pe care şi-o descoperea îl uimea peste măsură. Putea să străbată zidurile,
să ridice un automobil şi să-l arunce cât colo pe câmp. Cu toate astea, era subţire şi
părea fragil. Îşi putea străpunge mâna cu lama unui cuţit şi asta îi dădea senzaţii
nemaipomenite! Ţâşnea sângele. Apoi rana se astupa; ca să scoată cuţitul, trebuia să o
redeschidă.
Nici un obstacol nu-i stătea în cale. De parcă nu avea greutate o dată ce se hotăra
să se caţere undeva. Într-o noapte, după ce se urcase pe o clădire înaltă din mijlocul
oraşului, se lăsase se cadă ca fulgul în stradă.
Ce senzaţie minunată! Avea conştiinţa distanţelor enorme pe care le-ar fi putut
parcurge, dacă ar fi avut curajul. Cândva se ridicase până la nori, era sigur. Dar poate
că nu...
Avea şi alte puteri. Când se trezea, seară de seară, auzea un concert întreg de voci
de prin lumea întreagă. Zăcea în întuneric, scăldat de sunetul vocilor. Auzea vorbe
greceşti, englezeşti, româneşti, hindi. Auzea râsete, ţipete de durere. Dacă era
nemişcat, auzea şi gândurile ― un torent confuz, dement, care-l înspăimânta. Nu îşi
dădea seama de unde veneau vocile. Ori cum se făcea că o voce se ridica peste
celelalte. Era ca şi cum ar fi fost Dumnezeu şi asculta rugăciunile credincioşilor.
Din când în când, distingându-se perfect de celelalte, îi ajungeau la urechi şi voci
de nemuritori. Alţii ca el, prin jur, care gândeau, simţeau, trimiteau semnale de
alarmă. Ţipetele lor puternice, îndepărtate, argintii, erau uşor de separat din vacarmul
uman.