Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

simt ochii fixaţi pe mine, să-l aud pe omul acesta spunându-mi că ştia cine eram. Iar
mă cuprindea întunericul. Am tăcut.
― Da, mi-a spus el din spate, cu un glas timid. Eu ştiu cine sunteţi.
M-am întors şi l-am privit. Deodată, mi-am dat seama că-mi venea să plâng.
Poate din cauza căldurii de-aici, a mirosului de om; a faptului că priveam un om în
viaţă, la masa lui de lucru. Am înghiţit în sec. N-aveam de gând să-mi pierd cumpătul,
ar fi fost o prostie.
― E de-a dreptul fascinant, zău, i-am spus. N-aţi vrea să mă ucideţi. Dar nici nu
vreţi să acceptaţi ideea de a deveni ce sunt eu.
― Asta aşa e.
― Nu, nu pot să vă cred, i-am spus din nou.
Peste faţă i s-a aşternut parcă o umbră, o umbră interesantă. Se temea să nu-i fi
descoperit eu vreo slăbiciune de care el nu îşi dădea seama.
Am întins mâna după stilou.
― Îmi permiteţi? Aveţi şi o foaie de hârtie?
Mi le-a dat pe amândouă de îndată. M-am aşezat la masă în locul lui. Totul era
imaculat ― şi sugativa, şi cilindrul mic de piele în care îşi ţinea stilourile, până şi
dosarele groase. Imaculate ca şi el, care rămăsese în picioare privind ce scriam.
― E un număr de telefon, i-am spus. I-am pus hârtia în mână. Un număr la Paris,
la un avocat care mă cunoaşte sub adevăratul meu nume, Lestat de Lioncourt, pe care
presupun că-l aveţi prin arhivele dumneavoastră. Bineînţeles, el nu ştie despre mine
ceea ce ştiţi dumneavoastră. Dar ştie unde să mă găsească. Sau, mai bine spus, eu ţin
întotdeauna legătura cu el.
Nu mi-a spus nici o vorbă, dar s-a uitat la hârtie şi a memorizat numărul.
― Păstraţi-o, i-am spus. Când vă răzgândiţi, când vă hotărâţi să deveniţi
nemuritor şi doriţi să-mi comunicaţi, folosiţi acest număr. O să vin. Era pe punctul de
a protesta. Dar i-am făcut semn că nu-i nevoie de cuvinte. Nu se ştie ce se poate
întâmpla. M-am rezemat de spătar şi mi-am încrucişat mâinile pe piept. Aţi putea, de
pildă, să descoperiţi că aveţi vreo boală incurabilă sau să deveniţi handicapat în urma
unui accident. Poate, pur şi simplu, o să începeţi să aveţi coşmare noaptea la gândul
de-a muri, de-a nu mai fi nimeni şi nimic. Nu contează. Când decideţi că vreţi ceea ce
am eu de oferit, telefonaţi. Şi vă rog să vă aduceţi aminte că n-am promis nimic. Poate
nici n-o să o fac vreodată. Spun doar că, atunci când vă decideţi, putem începe un
dialog.
― Dar el a şi început.
― Nu, nici pe departe.
― Credeţi că n-o să mai veniţi? m-a întrebat. Eu cred că da, fie că telefonez, fie
că nu.
Încă o mică surpriză. O mică împunsătură. I-am zâmbit, în ciuda sentimentului
meu de umilinţă. Era un om extrem de interesant.
― Ticălos de englez, cu politeţea pe limbă! i-am spus. Cum îndrăzneşti să mă
tratezi cu atâta condescendenţă? Poate că ar trebui să te ucid pe loc.
Asta mi-a reuşit. A rămas trăsnit. S-a descurcat destul de bine să îşi ascundă
uimirea, dar eu tot am perceput-o. Ştiam bine cât de înspăimântător puteam să fiu, mai
ales dacă mai şi zâmbeam.
Şi-a revenit cu o iuţeală surprinzătoare. A împăturit hârtia cu numărul de telefon
şi a vârât-o în buzunar.
― Vă rog să mă scuzaţi, mi-a spus. Ce voiam să zic era că mi-ar face plăcere să
mai veniţi pe-aici.
― Telefonaţi-mi, i-am răspuns.