Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

devenea tot mai puternic. Dar tot nu a căutat sprijinul duhurilor bune. Poate că ştia ea
că era mai bine să nu le solicite. Oricum, n-am cum să ştiu ce a gândit atunci. În orice
caz, mama ştia că se pregătea ceva şi, după toate aparenţele, se simţea incapabilă să
împiedice declanşarea evenimentelor. Probabil că simţea că uneori, voind să te fereşti
de o catastrofă, de-abia o provoci.
Oricum, la câteva zile după asta s-a îmbolnăvit, a slăbit înfiorător şi, până la
urmă, nici n-a mai putut vorbi.
Câteva luni întregi a rămas culcată, paralizată, pe jumătate adormită. Stăteam
lângă ea zi şi noapte şi-i cântam, îi aduceam flori, încercam să-i citim gândurile.
Duhurile erau într-o teribilă stare de agitaţie, pentru că ţineau mult la ea. Făceau să
sufle vântul pe toată coasta muntelui şi rupeau frunzele din copaci.
De altfel, tot satul era profund mâhnit. Apoi, într-o dimineaţă, gândurile mamei
au căpătat cât de cât formă din nou, doar că erau imagini incoerente. Vedeam câte un
câmp însorit, flori, lucruri pe care le cunoscusem în copilărie, în fine, doar pete de
culoare şi nimic mai mult.
Ştiam bine că mama era pe moarte, duhurile o ştiau şi ele. Făceam tot ce puteam
să le calmăm, dar unele dintre ele fuseseră cuprinse de mânie. La moarte, fantoma ei
avea să se ridice, să traverseze tărâmul lor, apoi aveau să o piardă pentru totdeauna,
iar asta le înnebunea de durere.
Până la urmă, s-a stins, cum era natural şi inevitabil, iar noi am ieşit din grota
noastră pentru a anunţa satului întreg că mama plecase dintre noi spre tărâmuri mai
înalte. Toţi copacii de pe munte au fost cuprinşi de vântul stârnit de duhuri; în aer
pluteau numai frunze verzi smulse de ele de pe ramuri. Noi plângeam; pentru prima
oară în viaţă mi s-a părut că aud şi eu duhurile ― am auzit cum plângeau şi se
văicăreau în vânt.
Sătenii au venit imediat să facă ce cerea ritualul.
Mai întâi, mama a fost întinsă pe un fel de catafalc de piatră, după obicei, ca toată
lumea să poată veni să-i aducă omagiul. Era îmbrăcată în rochia ei albă din pânză
topită, de Egipt, la care ţinuse cel mai mult când era în viaţă, şi împodobită cu
bijuteriile ei cele mai scumpe, aduse de la Ninive, plus inelele şi colierul de os printre
care erau şi relicve din strămoşii noştri şi care în curând avea să ne revină.
După vreo zece ore, după ce sute de persoane din satul nostru şi din satele
învecinate defilaseră prin faţa corpului ei, am început prepararea corpului pentru
ospăţul funerar. Oricărui alt sătean i-ar fi făcut onoarea asta preoţii. Dar noi două
eram vrăjitoare, cum fusese şi mama, aşa că numai noi două o puteam atinge. Astfel,
fără nimeni altcineva, la lumina lămpilor cu gaz, i-am scos rochia şi i-am acoperit tot
corpul cu flori proaspete şi cu frunze. I-am desfăcut craniul cu grijă, în aşa fel încât să
rămână întreg la nivelul frunţii, am ridicat atent calota şi am extras creierul, pe care,
împreună cu ochii, l-am depus pe un platou aparte. Apoi, printr-o incizie practicată cu
la fel de multă grijă, i-am extras din piept inima, pe care, de asemenea, am depus-o pe
un platou. Amândouă platourile au fost acoperite cu câte un capac de argilă pentru a le
proteja.
Apoi sătenii au construit din cărămizi o vatră în jurul corpului mamei şi a
platourilor, depuse direct pe catafalcul de piatră, au aprins focul dedesubtul pietrei şi a
început coptul corpului.
Acesta a durat toată noaptea. Duhurile se potoliseră căci sufletul mamei părăsise
corpul. Corpul nu cred că le interesa; pentru ele, ce făceam noi acum nu avea nici un
interes, dar pentru noi conta enorm.
Din cauză că mama fusese vrăjitoare şi că asta eram şi noi, numai noi puteam să-i
consumăm carnea. Nouă ne revenea în întregime, eram singurele în drept să o facem,