Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

sunt cu mult mai bine păstraţi."
Nouă ni s-a părut totul foarte amuzant când am auzit de asta: auzi, să înfăşuri
morţii şi să-i instalezi în camere mortuare mobilate, sub sau la suprafaţa deşertului.
Găseam amuzantă şi ideea că duhurilor morţilor le-ar fi de vreun folos perfecta
menţinere a trupului lor pe pământ. Căci, după cum ştie oricine care a comunicat
vreodată cu duhurile, e mult mai bine pentru ele să îşi uite trupul; doar când renunţă
cu totul la imaginea lor pământeană se pot ridica pe planul superior.
Dar acum, în Egipt, în mormintele celor foarte bogaţi sau foarte religioşi se
găseau mumiile acestea, care putrezeau încetul cu încetul.
Dacă ne-ar fi spus cineva că îmbălsămarea avea să devină obiceiul cel mai tipic al
culturii lor, că egiptenii aveau să continue- aşa timp de patru mii de ani, că va deveni
un mare şi durabil mister pentru întreaga omenire şi că în secolul al douăzecilea copiii
aveau să meargă la muzeu să vadă mumiile, n-am fi crezut nici în ruptul capului.
Oricum, ce ne păsa nouă de toate astea. Noi eram departe de Valea Nilului. Nici
măcar nu ne imaginam cum arătau egiptenii. Ştiam doar că religia lor provenea din
Africa şi că se prosternau în faţa zeului Osiris, a zeului soarelui, Ra, şi că aveau zei
printre animale. Dar nu-i înţelegeam în nici un fel pe oamenii aceştia. Nu înţelegeam
alternanţa dintre inundaţii şi deşert din ţara lor. Când ne pica în mână câte un obiect
fin făcut de ei, percepeam câte ceva despre personalitatea lor, dar ne rămâneau străini.
Şi ne părea rău pentru ei că n-aveau voie să consume morţii.
Când puneam duhurilor întrebări despre ei, duhurile păreau la fel de amuzate de
egipteni. Spuneau că aceştia aveau voci frumoase şi că foloseau cuvinte frumoase, şi
că era plăcut să le vizitezi templele şi sanctuarele; le plăcea limba egipteană. Apoi
păreau să piardă interesul pentru întrebare şi se eschivau, cum făceau adesea.
Cele spuse ne fascinau, dar nu ne surprindeau. Ştiam bine că şi cuvintele noastre
le plăceau, că şi imnurile, şi cântecele noastre le făceau plăcere. Era clar deci că se
amuzau să facă pe zeii în faţa egiptenilor. Pentru duhuri asta era distracţia favorită tot
timpul.
Cu trecerea anilor, am auzit spunându-se că Enkyl, pentru a unifica regatul şi a
pune capăt practicilor antropofage, crease o mare armată şi cucerea ţară după ţară la
nord şi la sud. Lansase şi vapoare pe mare. Vechea şmecherie: le găseai alor tăi un
inamic în vecini, ca să-i împiedici să se războiască între ei acasă.
Dar, iarăşi, ce-aveam noi de-a face cu toate astea? Ţara noastră cunoştea
seninătatea şi frumuseţea, aveam grădini pline de fructe şi câmpii pe care creştea din
belşug grâul sălbatic, pe care oricine îl putea recolta direct cu coasa. Aveam o ţară cu
iarbă verde şi cu brize răcoroase. Nu posedam nimic care să aţîţe vreun cuceritor. Sau,
cel puţin, aşa credeam noi.
Sora mea şi cu mine ne duceam viaţa liniştite pe coastele line ale Muntelui
Carmel, comunicam adesea prin telepatie cu mama sau între noi, sau vorbeam alegând
anume cuvinte secrete, cu ajutorul cărora ne înţelegeam perfect, în rest învăţam de la
mama tot ce ştia ea despre duhuri şi despre inimile oamenilor.
Beam poţiunile magice pe care le prepara ea din plantele pe care le cultivam pe
munte şi, intrând în transă sau în stare de vis, călătoream în trecut şi vorbeam cu
străbunele noastre ― mari vrăjitoare, cărora le cunoşteam numele. Pe scurt, atrăgeam
spre noi câtva timp duhurile acestor străbune, ca să ne transmită câte ceva din
cunoştinţele lor. De asemenea, călătoream în afara corpului nostru departe în spaţiu.
Mi-ar trebui câteva ore bune ca să vă povestesc ce vedeam în timpul transelor; o
dată, de pildă, împreună cu Mekare, ne-am plimbat, ţinându-ne de mână, pe străzile
din Ninive, căscând gura la minuni pe care nici nu ni le imaginasem vreodată; dar asta
n-are acum importanţă.