Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

cunoaşte. Fireşte, în sat li se dădea de băut şi de mâncare, în schimbul cărora sătenii
acceptau câte un dar, astfel toată lumea profita de pe urma acestei situaţii sau, cel
puţin, aşa se părea. În definitiv, ceea ce făceam noi nu se deosebeşte prea mult de ceea
ce fac în ziua de azi doctorii în psihologie; studiam imaginile, le interpretam, căutam
să extragem câte ceva adevărat din subconştientul lor; iar minunile cu "ploicica" sau
cu "ploaia cea mare" serveau doar pentru a le da încredere în noi celor care ne
consultau.
Într-o zi, cam cu jumătate de an înainte de a muri mama, ne-a sosit o scrisoare. O
adusese un mesager din partea regelui şi a reginei din Kemet, adică Egipt, căci aşa îşi
numeau pe atunci egiptenii ţara. Era scrisă pe o tăbliţă de argilă, cum se foloseau şi la
Ierihon, şi Ninive, erau desenate pe ea figurine şi semne care mai târziu au fost numite
cuneiforme.
Nu am putut să o citim, bineînţeles; de fapt, ni s-a părut chiar un lucru
înspăimântător, ne-am gândit că ar putea fi vreun blestem. Nici n-am vrut să o
atingem, dar eram obligate s-o facem dacă voiam să-nţelegem mesajul.
Mesagerul ne-a spus că suveranii lui, Akasha şi Enkyl, auziseră de puterile
noastre şi ar fi onoraţi să le vizităm curtea; trimiseseră o escortă numeroasă pentru noi
să ne însoţească până în regatul Kemet şi ne promiteau daruri mari la plecare.
Toate trei am fost foarte neîncrezătoare în spusele acestui mesager. El ne spunea
cât ştia, dar ne era limpede că lui nu i se spusese totul.
Atunci, mama a luat tăbliţa în mâini. A perceput imediat ceva ce emana din ea şi
a avut intuiţia unei mari nenorociri. Mai întâi n-a vrut să ne spună ce-i apăruse; apoi,
luându-ne deoparte, ne-a spus că regele şi regina erau primejdioşi, sângeroşi şi
intoleranţi în privinţa credinţelor celorlalţi. Şi că, orice ar fi zis scrisoarea, de la ei nu
ne puteam aştepta decât la o enormă nenorocire.
Apoi Mekare şi cu mine am luat şi noi scrisoarea în mână şi am presimţit tot
nenorociri. Era însă ceva tainic în asta, un amestec tulbure, în care răul şi îndrăzneala
se îmbinau cu ceea ce părea să fie binele. Pe scurt, nu era un simplu complot menit să
ne captureze şi să ne fure puterile; era o acţiune inspirată de o reală curiozitate şi de
respect.
În cele din urmă, le-am întrebat pe duhuri ― pe cele două la care ţineam noi cel
mai mult. Au venit şi ne-au citit scrisoarea, pentru ele era extrem de uşor. Ne-au spus
că mesagerul ne spusese adevărul. Dar că şi ele pre-simţeau o mare nenorocire care ni
se putea întâmpla dacă ne duceam la curtea regelui şi reginei Kemetului.
"De ce?" le-am mai întrebat noi.
"Pentru că regele şi regina o să vă pună întrebări, ne-au răspuns ele, iar dacă voi
veţi răspunde cinstit, cum vă e obiceiul, se vor mânia la culme şi vă vor aduce pieirea."
Fireşte, nu ne-am fi dus în Egipt, oricum. Nu ne-am fi părăsit muntele nostru.
Acum ştiam sigur că nu trebuia să o facem. I-am răspuns mesagerului, cu tot respectul
cuvenit, că nu puteam să ne părăsim ţara în care ne-am născut, că nici o vrăjitoare din
neamul nostru nu plecase de-aici vreodată, şi l-am rugat aşa să le spună şi regelui, şi
reginei.
Deci, mesagerul a plecat, iar noi ne-am reluat viaţa normală de zi cu zi.
Peste câteva nopţi ne-a vizitat un spirit rău, unul pe care-l numeam Amel. Era un
spirit uriaş, extrem de puternic, plin de ranchiună, care, pentru a ne atrage atenţia, se
apucase să danseze în poiana din faţa peşterii noastre şi să se laude că în curând n-ar fi
imposibil să avem nevoie de el.
Eram de mult obişnuite cu linguşirile duhurilor rele; iar ele se înfuriau văzând că
tot nu le vorbim, cum ar fi făcut orice alte vrăjitoare sau vraci. Noi ştiam însă că