Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― N-ai vrea să termini povestirea? spuse Gabrielle, vorbindu-i direct lui
Maharet. Stătuse retrasă tot timpul, ascultându-i doar din când în când pe ceilalţi.
Vreau să cunosc restul, mai spuse, să ştiu totul.
Se înclină în faţă, cu mâinile împreunate pe masă.
― Crezi că o să descoperi modul de-a o distruge în poveştile astea vechi? întrebă
Eric. Ţi-ai pierdut minţile dacă crezi una ca asta.
― Da, continuă povestea, te rog, spuse şi Louis. Vreau să... Ezită. Şi eu vreau să
ştiu totul.
Maharet îl privi îndelung.
― Continuă, Maharet, o îndemnă şi Khayman. După toate semnele, Mama va fi
distrusă, cum şi de ce o ştim numai tu şi cu mine, iar toate discuţiile acestea n-au nici
un rost.
― Ce importanţă poate să mai aibă această profeţie acum, Khayman? întrebă
Maharet cu o voce joasă, parcă fără viaţă. Ne lăsăm şi noi antrenaţi de aceleaşi greşeli
ca ea? Trecutul ne poate oferi învăţăminte, dar nu şi soluţia salvării.
― Sora ta va veni, Maharet. Exact aşa cum a spus.
― Khayman, oftă Maharet cu un zâmbet amar.
― Spune-ne ce s-a întâmplat, zise iar Gabrielle. Maharet rămase nemişcată, parcă
încerca să găsească vorbele cu care să înceapă. Afară cerul se întunecase între timp.
Persista o uşoară sclipire roşie departe la apus, strălucitoare pe fondul norilor, care se
stinse la rândul ei, lăsându-i înfăşuraţi în bezna cea mai profundă, în afara flăcărilor
din şemineu şi de reflecţia acestei lumini pe pereţii de sticlă, deveniţi parcă oglinzi.
― Khayman v-a adus în Egipt, spuse Gabrielle. Ce-aţi văzut acolo?
― Da, ne-a adus în Egipt, reluă Maharet. Oftă, se rezemă de spătar mai bine, îşi
fixă iarăşi ochii undeva pe masă. Nu era nici o cale de scăpare; Khayman ne-ar fi dus
cu forţa. În definitiv, acceptasem că aveam datoria să mergem. De douăzeci de
generaţii familia noastră fusese intermediară între oameni şi spirite. Dacă Amel făcuse
un lucru teribil, noi ne simţeam obligate să desfacem ce făcuse. Sau, cel puţin... cum
v-am mai spus de când ne-am aşezat în jurul mesei acesteia... voiam să înţelegem cele
întâmplate.
Mi-am lăsat în urmă copila. Am lăsat-o pe mâinile unor femei în care aveam cea
mai mare încredere. Am sărutat-o. I-am povestit secretele noastre. Apoi am părăsit-o
şi am pornit la drum în lectica regală, de parcă eram oaspeţi de seamă ai regelui şi ai
reginei din Kemet, nu doar nişte prizoniere, ca înainte.
Khayman a fost blând cu noi pe drumul acela lung, dar mohorât şi taciturn, ne
ocolea până şi privirea. Cu-atât mai bine, căci nu uitasem încă prin ce trecusem. Apoi,
chiar în ultima noapte de drum, în vreme ce poposeam pe malul marelui fluviu pe care
urma să-l trecem în dimineaţa următoare pentru a ajunge la palatul regal, Khayman
ne-a chemat în cortul lui şi ne-a spus tot ce ştia.
A fost tot timpul curtenitor şi respectuos. Noi am încercat să nu luăm în seamă
bănuielile pe care le aveam contra lui şi l-am ascultat. Ne-a spus ce făcuse demonul
― cum îl numea el.
La numai câteva ore după ce noi fuseserăm expulzate din Egipt, îşi dăduse seama
că-l spiona cineva sau ceva, simţea o prezenţă negativă, răuvoitoare. Oriunde mergea,
o simţea, deşi la lumina zilei se destrăma întrucâtva.
Apoi a observat cum erau mutate de la locul lor diverse obiecte din casă ―
mărunţişuri cărora ceilalţi nu le dădeau atenţie. La început crezuse că înnebuneşte.
Obiectele lui de scris nu mai erau la locul lor; apoi dispăruse marele sigiliu pe care-l
folosea ca intendent. Apoi, în diverse momente, dar numai când se afla singur,
obiectele dispărute apăreau în aer şi-l pocneau drept în cap sau îi aterizau la picioare.