Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

nou m-a rugat să nu-mi fie teamă. În momentul acela mi s-a umplut inima de dragoste
pentru el. Era la fel de frumos ca şi acum, doar pielea îi era mai închisă la culoare şi
era mai zvelt, buclele îi fuseseră îndreptate şi împletite în codiţe până la umeri şi avea
aerul de curtean, aerul unuia obişnuit să comande şi care e stimat şi iubit de suverani.
În dimineaţa următoare regina a trimis iar după noi. De data aceasta, am fost duse
în secret în camera ei, unde se găseau deja regele şi Khayman.
Era o încăpere al cărei lux depăşea până şi marea sală a palatului; era plină de
lucruri splendide, o canapea sculptată în formă de leoparzi, un pat cu baldachin de
mătase fină, oglinzi lustruite care păreau perfecte... Iar regina, întruchipând tentaţiile
cele mai senzuale, era gătită cu cele mai frumoase bijuterii, parfumată, era făcută de
natură la fel de splendidă ca lucrurile din jurul ei.
A început din nou cu întrebările.
Noi două, cu mâinile legate, eram obligate să ascultăm aceleaşi prostii.
Mekare i-a vorbit din nou reginei despre duhuri; i-a explicat că duhurile au existat
dintotdeauna; i-a povestit cum se laudă că-şi râd de preoţii de prin toate ţinuturile. I-a
mai spus şi ce-i comunicaseră duhurile, că apreciau cântecele şi imnurile egiptenilor.
Că totul nu era decât o joacă pentru ele, nimic mai mult.
"Deci duhurile acestea! Ele sunt chiar zeii, atuncea, asta vrei să spui! a rostit plină
de fervoare Akasha. Iar voi le vorbiţi? Aş vrea să văd cum faceţi! Faceţi-o chiar acum,
în faţa mea."
"Dar ele nu-s zei, am insistat la rândul meu. Asta încercăm să-ţi spunem. Şi nu-i
detestă pe cei care se hrănesc cu carne de om, cum spui că-i detestă zeii tăi. Lor nu le
pasă de lucrurile acestea, nu le-au dat niciodată vreo atenţie." Mă sileam să-i explic
diferenţa; să o fac să înţeleagă că ele n-aveau nici un cod moral, că în privinţa asta ne
erau inferioare. În acelaşi timp, ştiam că nu putea să-nţeleagă ce-i spuneam.
Percepeam bătălia care se dădea în sinea ei, între slujitoarea zeiţei Inanna, care se
crezuse binecuvântată, şi fiinţa din adâncul sufletului ei care, la urma urmelor, nu
credea în nimic. Avea un suflet ca un deşert îngheţat, credinţa religioasă nu era pentru
ea decât o flăcăruie pe care se vedea obligată să o înteţească tot timpul, ca să
încălzească locul acela rece ca gheaţa.
"Tot ce spuneţi e minciună! a hotărât ea, în sfârşit. Sunteţi încarnarea răului!" A
ordonat să fim executate. În ziua următoare aveam să fim arse de vii pe rug, împreună,
ca să vedem fiecare cum suferă cealaltă. De ce-şi bătuse oare capul cu noi?
În clipa aceea regele s-a hotărât să intervină. I-a spus că a văzut cu ochii lui ce
putere au duhurile, ca şi Khayman. Că ar fi poate în stare de cine ştie ce răutăţi dacă
ne-ar trata în felul acela. N-ar fi mai bine să ne dea drumul?
Dar în privirea reginei era o sclipire urâtă de cruzime. Puţin îi păsa de vorbele
regelui; voia să ne ia viaţa. Iar noi ce puteam face? S-ar fi zis că era furioasă pe noi că
nu formulasem adevărurile acelea într-o formă care să-i fie pe plac sau care să-i
servească la ceva. Doamne, era un supliciu să ai de-a face cu ea! Deşi avea o minte
absolut comună şi raţiona, şi avea aceleaşi sentimente ca atâţia alţi muritori, ca şi în
ziua de azi.
Atunci Mekare a prins momentul şi a făcut ceea ce eu n-aş fi avut curajul să fac.
A invocat duhurile ― le-a strigat pe toate pe nume, dar atât de repede, încât regina să
nu reţină nici unul. A strigat la ele să vină şi să-i împlinească porunca, să arate cât
erau de nemulţumite de ceea ce se întâmplă cu muritoarele pe care ele pretindeau că le
iubesc, cu Mekare si Maharet.
Era un risc. Dacă nu se producea nimic, dacă ne abandonaseră, cum mă temeam
eu, putea să-l cheme pe Amel, pe care-l ştiam prin apropiere, pândind, aşteptând. Oricum,
era unica noastră şansă.