Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

aş intra direct în eternitate. Aş fi de-al vostru. Era complet ameţit. Se împiedicase?
Cineva îi vorbea. Cineva îl întreba cum se simte. Nu, nu mă simt bine. De ce m-aş
simţi bine?
Apoi simţi o mână pe umăr.
Daniel.
Ridică privirea.
Armand era pe acelaşi trotuar.
La început nu-i veni să creadă, era dorinţa lui cea mai fierbinte, apoi îşi dădu
seama că nu visase. Armand era chiar acolo. Se uita la el în tăcere, cu acel calm pe
care părea să-l posede întotdeauna, cu o faţă împurpurată pe care paloarea nenaturală
aproape nu se mai distingea. Cât de normal părea, dacă frumuseţea putea fi socotită
ceva normal. În acelaşi timp, cum se demarca de lucrurile materiale care-l atingeau, în
cazul de faţă de haina albă uşor mototolită şi de pantalonii pe care-i purta. În spatele
lui se profila imensa capotă cenuşie a Rolls-ului, ca o viziune de pe altă lume, cu
picăturile de ploaie care ţopăiau pe acoperişul argintiu.
Haide, Daniel. De data asta mi-ai dat de furcă, nu jucărie.
De ce simţea atâta nerăbdare în ordin, când mâna care-l sprijinea era atât de
puternică? Era rar să-l vezi pe Armand cu-adevărat furios. Ah! Dar cât de tare adora
Daniel această furie! I se înmuiară genunchii. Simţi cum e luat pe sus. Apoi simţi
catifeaua moale a banchetei din spate a maşinii. Se prăbuşi în faţă, pe braţe, şi închise
ochii.
Dar Armand îl ridică spre el cu blândeţe şi îl luă în braţe. Cât era de plăcut să
dormi, în fine, în braţele lui Armand! Dar avea atâtea să-i spună lui Armand, despre
vis, despre carte...
― Nu crezi că ştiu? îi şopti Armand. Îi juca în privire o lumină ciudată, ce mai
era şi asta? Armand părea fragil, vulnerabil, i se dusese tot calmul. Ridică la buzele lui
Daniel un degetar plin de coniac.
― Iar tu ― pierdut în lume, adăugă, fugind de mine de la Stockholm la Edinburg,
de-acolo la Paris. Drept cine mă iei de-ţi imaginezi că sunt capabil să te urmez la
viteza asta în atâtea direcţii? Tocmai când primejdia...
Îi simţi dintr-o dată buzele sărutându-l pe faţă, ah, acum mi-e mai bine, îmi place
să mă săruţi. Îmi place să mă cocoloşesc în braţele unui mort, ah, strânge-mă mai tare.
Îşi ascunse faţa în umărul lui Armand. Sângele tău.
― Nu acum, dragostea mea.
Armand îi puse degetele pe buze, îndepărtându-l. Vocea caldă, controlată, era
brusc plină de emoţie.
― Ascultă bine ce am să spun. De jur împrejurul globului cei din neamul meu
sunt pe cale de a fi distruşi.
Distruşi. Fu cuprins de panică, corpul întreg i se încorda, deşi era moft de
oboseală. Încercă să îşi concentreze atenţia asupra lui Armand, dar îi apărură din nou
în faţa ochilor gemenele cu părul roşu, soldaţii, corpul înnegrit al mamei răsturnat în
cenuşă. Dar care era sensul? Care era urmarea?... De ce se-ntâmplau toate astea?
― Nu ştiu ce să spun, răspunse Armand.
Se referea la vis când vorbi, pentru că şi el îl avusese. Ridică coniacul la buzele
lui Daniel.
Ah, ce căldură minunată! Avea să leşine dacă nu făcea un efort. Înaintau acum
fără zgomot, în viteză, pe autostradă, ieşiseră din Chicago, iar ploaia bătea în geamuri,
erau închişi aici, în acest cuib de catifea, doar ei doi. Dar Armand se depărtase, cu un
aer absent, de parcă asculta o muzică îndepărtată, ţinându-şi buzele gata să rostească
ceva.