Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

un minunat parfum de verdeaţă pătrundea în casă din pădure, cum se întâmplă veşnic
în apropierea dimineţii.
În josul dealului, unde era o poiană plină de trifoi chiar lângă pădure, Marius îl
zări pe Khayman plimbându-se de unul singur. Mâinile îi străluceau parcă în
penumbra subţiată, albăstruie, când se întoarse şi se uită în sus drept la Marius, iar faţa
îi semăna cu o mască fără ochi, albă ca varul.
Marius se surprinse ridicând mâna şi făcându-i lui Khayman un semn prietenesc,
iar Khayman îi răspunse la fel, înainte de-a dispărea printre copaci.
Apoi Marius se îndepărtă de peretele de sticlă şi constată ceea ce ştia deja, că
numai Louis mai rămăsese în cameră. Louis stătea nemişcat şi se uita la el, la fel cum
făcuse şi mai devreme, de parcă vedea în faţa ochilor un mit în carne şi oase.
Apoi îi puse întrebarea care îl obseda, pe care nu putea să o lase deoparte, oricât
de impresionat ar fi fost de prezenţa lui Marius.
― Tu ştii dacă Lestat mai e sau nu în viaţă, nu-i aşa? îl întrebă el pe un ton
simplu, uman, plin de emoţie, deşi vocea îşi păstra rezerva.
Marius afirmă, dând din cap.
― Trăieşte. Dar nu ştiu asta prin vreun canal special, cum crezi tu. Nici prin vreo
întrebare, nici printr-un răspuns. N-am folosit nici una dintre minunatele noastre
puteri care ne înveninează existenţa. Pur şi simplu, o ştiu.
Îi zâmbi lui Louis. Ceva din felul de-a fi al acestuia îi dădea lui Marius un
sentiment de fericire, fără să ştie de ce. Îi făcu semn să se apropie, se întâlniră la
capătul mesei şi ieşiră împreună din cameră. Marius îşi petrecu un braţ pe după umerii
lui şi coborîră împreună scara de metal care ducea în adâncurile umede ale
pământului, Marius mergând cu paşi lenţi, dar hotărâţi, cum ar fi mers un muritor.
― Eşti absolut sigur? adăugă respectuos Louis.
Marius se opri.
― O, da, sunt sigur.
Se uitară unul la celălalt încă o clipă, iar Marius zâmbi din nou. Băiatul acesta
părea foarte talentat, şi-n acelaşi timp nu; se întrebă dacă, cu niţel sânge de la el, cu
ceva mai multe puteri deci, i s-ar duce din ochi lumina aceea atât de umană.
În plus, tânărul acesta era flămând şi suferea, dar părea să fie mulţumit, părea că-i
place să simtă foame sau durere.
― Dă-mi voie să-ţi spun ceva, îi spuse Marius cu blândeţe. Din clipa în care l-am
cunoscut pe Lestat, am ştiut că nimic nu-l poate distruge. Cu unii dintre noi aşa se
întâmplă. Nu mai putem muri.
De ce oare îi spunea una ca asta? Iarăşi credea în lucrurile acestea ca înainte de
toate nenorocirile actuale? îşi aminti de noaptea petrecută la San Francisco, când se
plimbase pe trotuarele curate ale Străzii Pieţei cu mâinile în buzunare, neobservat de
muritori.
― Iartă-mă, îi spuse Louis, dar mi-aduci aminte exact de ce se spunea despre el
la barul Fiica lui Dracula, aşa ziceau şi cei care voiau să se ducă ieri seară la concertul
lui.
― Aşa e, răspunse Marius, doar că ei spuneau ce le trecea prin cap, iar eu ştiu.
Râse încet.
Da, aşa credea. Îl strânse apoi cu căldură în braţe pe Louis. Doar puţin sânge, şi
Louis ar putea fi mai puternic, i-adevărat, dar ar pierde probabil această tandreţe
umană, înţelepciunea asta, pe care nimeni n-o putea da altcuiva, talentul lui de a
cunoaşte suferinţele celorlalţi, cu care probabil că se născuse.
Noaptea se sfirşise pentru el. Louis îi dădu mâna, apoi o luă pe coridorul căptuşit
cu plăci de cositor, în întâmpi-narea lui Eric care-l aştepta ca să-i arate calea.