Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

noi n-avea nici o semnificaţie. Ne era teamă ca nu cumva să fie ultimele noastre ore
de viaţă. Atunci m-am lăsat pradă amintirilor, visând la munţii şi la peşterile noastre,
la copiii pe care-am fi putut să-i avem ― fiice şi fii frumoşi, dintre care unii ar fi
moştenit darul nostru de clarvăzătoare, visând la viaţa care ni se fura, la exterminarea
neamului nostru, care în curând poate avea să fie totală. Am mulţumit puterilor ce
existau că încă mai vedeam cerul albastru deasupra capului, că Mekare şi cu mine
eram încă în viaţă.
În cele din urmă, a vorbit regele. În tot ce spunea se citea o mare tristeţe şi o
imensă silă. Pe cât era de tânăr, pe-atât părea de bătrân în clipele acelea. Darul nostru
era foarte mare, ne-a spus, dar noi îl folosisem în scopuri rele, era limpede, nu
putusem să facem pe nimeni să profite de el. Ne-a acuzat de minciună, de practici
demoniace şi de magie neagră. A adăugat că ar fi trebuit să ne condamne la moarte pe
rug ca să fie pe placul poporului, dar că el şi regina prinseseră milă de noi; mai cu
seamă regina ple-dase să fim graţiate.
Era o minciună odioasă, doar privindu-i chipul, ne-am dat seama că reuşise să se
convingă ea însăşi de asta. Regele, în mod evident, o credea. În definitiv, ce conta? Ne
întrebam ce formă va avea această graţiere, încercând să le citim în suflet.
Regina a vorbit la rândul ei, cu cuvinte pline de milă, că, graţie puterii noastre de
necontestat, reuşise să capete înapoi două coliere la care ţinea mai mult decât la orice
pe lume şi că doar numai pentru asta meritam să ne lase în viaţă. Pe scurt, ţesea o
adevărată pânză de~minciuni din ce în ce mai mare şi mai complexă, din ce în ce mai
îndepărtată de realitate.
După aceea regele a anunţat că ne va elibera, dar că, mai întâi, urma să
demonstreze curţii întregi că n-aveam nici o putere, pentru a-i linişti pe preoţi.
Dacă în cursul demonstraţiei făceam să apară vreun demon care să caute să facă
vreun rău adoratorilor lui Ra şi Osiris, graţierea era abrogată şi aveam să fim ucise pe
loc. Puterea demonilor pe care-i invocam noi avea să piară în mod sigur o dată cu noi.
Dacă apărea vreunul, însemna că suntem nedemne de clemenţa reginei, pe care deabia
o meritam.
Ne-am dat seama imediat ce plănuia; acum se putea citi totul în inima regelui şi
reginei. Ajunseseră la un compromis. Nouă ni se oferea însă o şansă de viaţă.
Văzându-l pe rege scoţându-şi colanul greu de aur şi punându-l la gâtul lui Khayman,
ne-am dat seama că urma să fim violate în văzul întregii curţi, ca orice prizoniere sau
sclave aduse ca pradă de război. Dacă chemam duhurile să ne apere, ne executau.
Cam asta era situaţia.
"Aş profita chiar eu de plăcerea asta, a spus Enkyl, de nu m-ar opri dragostea
pentru regina mea, căci e dreptul meu. V-aş demonstra chiar eu că nu au nici o putere
şi nu sunt vrăjitoarele cele puternice pe care le credeam, ci doar nişte simple femei,
dar onoarea asta va reveni iubitului meu intendent, Khayman, care va avea privilegiul
de a o face în locul meu."
Toată curtea a rămas tăcută, în aşteptare, în vreme ce Khayman se uita la noi şi se
pregătea să execute ordinul regelui. Noi îl priveam, încercând, neajutorate cum eram,
să-l îndemnăm să nu facă una ca asta, să nu ne atingă sau să ne violeze, în faţa tuturor
privirilor acelora nepăsătoare.
Îi percepeam teama şi durerea. Dar şi primejdia de moarte care îl pândea dacă nu
asculta de porunca suveranului său. Cu toate acestea, era vorba de a ne mânji onoarea
amândurora, de a ne murdări, de a ne răpi orice viitor; iar noi, care trăisem veşnic în
pacea şi seninătatea munţilor noştri, nu ştiam, în inocenţa noastră, în ce consta actul
pe care-l avea de îndeplinit.
Cred că, văzându-l apropiindu-se, n-am crezut că-i în stare să ne facă ceva, n-am