Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

altă "Mare Familie".
Chiar în aceeaşi seară o maşină fusese trimisă la vechea adresă a lui Jesse în
Chelsea, să-i aducă lucrurile de care avea nevoie. Noua ei cameră, pe un colţ orientat
spre sud-vest al clădirii, era o încăpere confortabilă şi plăcută, cu un tavan făcut în
chesoane şi cu un şemineu stil Tudor.
Jesse nu mai voia să părăsească nicicând această casă, iar Aaron era conştient de
asta. În vinerea aceleiaşi săptămâni, la numai trei zile după instalarea ei, fusese primită
ca novice în Ordin. I se acordase o impresionantă bursă lunară, un birou alăturat
camerei sale, un şofer personal, oricând la dispoziţia ei, şi un automobil vechi, dar
extrem de confortabil. Demisionase de la British Museum fără nici o întârziere.
Regulamentul era simplu. Avea la dispoziţie doi ani pentru a fi formată, timp în
care trebuia să fie totdeauna disponibilă pentru a însoţi pe alţi membri în orice colţ al
lumii când era nevoie. Avea voie să vorbească despre Ordin oricui din familia ei sau
prietenilor. Dar persoanele studiate, anchetele şi dosarele rămâneau confidenţiale. Şi îi
era interzis să publice ceva despre Talamasca. De fapt, orice "menţionare publică" a
Ordinului era interzisă, orice aluzie privind misiunile specifice trebuind să rămână
vagă, fără a fi date în vileag numele persoanelor sau a locurilor implicate.
Ea urma să se ocupe mai cu seamă de arhive, de traduceri şi de "adaptarea"
vechilor cronici şi procese-verbale. O zi pe săptămână trebuia să se consacre
clasificării diverselor piese adunate în muzeele din sălile subterane. Oricum, munca
de teren ― cercetările directe legate de casele bântuite de stafii şi de alte fenomene de
genul acesta ― avea să treacă pe primul plan oricând era necesară.
Nu-i scrisese lui Maharet despre hotărîrea luată decât după vreo lună. În scrisoare
îşi dăduse frâu liber tuturor sentimentelor. Îi iubea pe oamenii aceştia, iubea munca pe
care o făcea. De bună seamă că biblioteca de aici îi amintea de arhivele familiei de la
Sonoma şi de vremea când fusese atât de fericită. Maharet o înţelegea, desigur.
Răspunsul mătuşei ei o uimi. Maharet cunoştea existenţa Ordinului Talamasca.
De fapt, Maharet părea de-a dreptul familiarizată cu istoria lui. Îi spusese fără nici un
preambul cât de mult apreciase eforturile acestui ordin de a scăpa de la rug pe mulţi
inocenţi în perioada persecuţiilor contra vrăjitoarelor din secolul al cincisprezecelea şi
al şaisprezecelea.
Ţi-au vorbit cu siguranţă de "filiera de evadare" graţie căreia nenumăraţi
nefericiţi acuzaţi de vrăjitorie au fost luaţi din satele şi cătunele unde se aflau, unde
riscau să fie arşi pe rug, şi adăpostiţi la Amsterdam, un oraş luminat, unde minciunile
şi absurdităţile cu privire la vrăjitorie nu găseau crezare.
Jesse nu avusese cunoştinţă despre aşa ceva, dar curând urma să verifice
exactitatea amănuntelor. Totuşi, Maharet emitea unele rezerve cu privire la
Talamasca:
Pe cât de mult admir umanismul lor faţă de cei persecutaţi de-a lungul secolelor,
tot pe atâta consider că cercetările lor n-au rezultate interesante. Să specific de ce: fără
îndoială că duhurile, fantomele, vampirii, vârcolacii, vrăjitoarele, entităţi ce nu pot fi
definite, pot să existe într-adevăr şi că Talamasca îşi poate dedica încă un mileniu
studiului lor, dar întrebarea e ce folos aduce asta omenirii? în ce măsură e influenţat
destinul ei?
De bună seamă, într-un trecut îndepărtat, cei care vedeau duhurile, cei care
vorbeau cu ele, au existat. Poate că vrăjitoarele şi şamanii îşi aveau rolul şi
însemnătatea lor în cadrul triburilor. Pe baza experienţelor acestora extrem de simple