Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― Pe tine am să te ucid primul, prinţul meu, a spus, mângâindu-mă cu blândeţe.
Vreau să te ştiu absent. N-am puterea să mă uit la tine şi să îţi citesc trădarea în ochi.
― Dacă-i faci cel mai mic rău, acesta ne va fi semnalul, a avertizat-o Maharet.
Ne vom uni cu toţii împotriva ta.
― Adică, împotriva voastră! a răspuns ea, privind-o pe Maharet. Când voi isprăvi
cu cel pe care-l iubesc, o să-i ucid pe cei pe care-i iubeşti tu; care ar fi trebuit să nu
mai existe; o să distrug tot ce o să pot. Spune-mi însă, pe mine cine are să mă
distrugă?
― Akasha, a şoptit Marius.
S-a ridicat să se apropie de ea, dar într-o fracţiune de secundă, cu un simplu gest,
l-a trântit la pământ. I-am auzit ţipătul când a căzut. Santino s-a repezit să-l ajute să se
ridice.
S-a uitat din nou la mine; apoi şi-a pus mâinile pe umerii mei, la fel de blândă şi
de iubitoare ca mai înainte. Prin pânza de lacrimi care mă orbea i-am văzut cel mai
trist zâmbet.
― Prinţul meu, frumosul meu prinţ.
Khayman s-a ridicat de la masă. Eric s-a ridicat. La fel şi Mael. Apoi s-au ridicat
şi cei tineri, ultima a fost Pandora, care s-a dus lângă Marius.
Ea mi-a dat drumul. S-a ridicat şi ea în picioare. Noaptea era atât de calmă, încât
pădurea părea să suspine dincolo de geamuri.
Toate acestea sunt opera mea, eu eram singurul încă aşezat, nu mă uitam la nici
unul, mă uitam în gol. Îmi treceam în revistă mica mea viaţă strălucită, micile mele
triumfuri, micile mele tragedii, visul de-a trezi zeiţa, visurile mele despre bine, despre
glorie.
Ea ce făcea? Le măsura puterile? Se uita de la unul la altul, apoi iar la mine.
Parcă era o străină ce mă privea dintr-un turn înalt. Acum va veni focul, Lestat. Să nundrăzneşti
să te uiţi la Gabrielle sau la Louis, să nu cumva să-nceapă cu ei. Mori tu
mai întâi, aşa n-o să fii silit să-i vezi murind pe ei.
Partea cea mai îngrozitoare e că ai să mori fără să ştii cine câştigă la urmă ― ea
sau noi, sau dacă dispărem deodată cu toţii. Cum n-ai să ştii despre ce era vorba, nici
ce semnificaţie avea visul acela blestemat cu gemenele şi nici de unde se trage neamul
nostru. Pur şi simplu, n-o să ştii niciodată.
Acum plângeam şi la fel făcea şi ea, era din nou fiinţa aceea tandră şi fragilă, cea
pe care o ţinusem în braţe la Santo-Domingo, cea care avea nevoie de mine. Dar
această slăbiciune n-avea să o distrugă, deşi pe mine mă distrugea în mod sigur.
― Lestat, a rostit ea, de parcă tot nu-i venea să creadă.
― Nu te pot urma, i-am răspuns cu vocea frântă. Încet, m-am ridicat în picioare.
Nu suntem îngeri, Akasha; nici zei. Cei mai mulţi avem o singură dorinţă: să fim oameni.
Umanitatea a devenit mitul nostru.
Era un supliciu să o privesc. M-am gândit la sângele ei trecând în vinele mele, la
puterile pe care mi le dăduse. La lungul nostru voiaj printre nori. Mi-am amintit de
euforia care mă cuprinsese în satul haitian, când sosiseră femeile cu luminări aprinse
şi cântând.
― Este ceea ce vom retrăi, iubitul meu, a murmurat. Adună-ţi curajul, vom retrăi
acele clipe!
Lacrimile de sânge i se înnodau în bărbie. Îi tremura buza, iar fruntea-i netedă se
încreţise de ridurile disperării.
Apoi s-a îndreptat. Şi-a purtat privirea în altă direcţie, iar faţa i s-a netezit, la fel
de perfectă ca întotdeauna. Privea dincolo de noi, simţeam cum îşi concentrează
puterile ca să mă ucidă; ceilalţi ar trebui să intervină cât se poate de iute. Voiam să