Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Dar ce teribil spectacol prezentau cei doi, cu ochii lor fixaţi în gol! Le-am
murmurat numele, Akasha, Enkyl, însă n-au avut nici cea mai slabă sclipire în ochi,
nici cea mai mică tresărire a pielii.
Aşa erau de când îi pomeniseră cu toţii, aşa mi-au spus preoţii; nici unul nu mai
ştia măcar dacă miturile iniţiale conţineau vreun strop de adevăr. Noi ― primii copii
nu mai aveam alt nume decât Prima Generaţie, care îi adusese pe lume pe rebeli;
legenda gemenelor era complet uitată; nimeni nu mai cunoştea numele de Khayman,
de Mekare sau de Maharet.
Aveam să-i mai văd o singură dată după aceea. După trecerea a încă o mie de ani.
Tocmai avusese loc marele incendiu de la Alexandria, iar Vârstnicul ― după cum a
povestit Lestat în carte ― hotărâse să-i distrugă pe Mamă şi Tată, punându-i la soare.
Nu li se întâmplase altceva decât că li se bronzase pielea de la soare, cum a povestit şi
Lestat, atât de mare devenise rezistenţa lor. Căci, deşi trebuie să dormim neajutoraţi
ziua, cum ştiţi, lumina în sine nu mai e atât de ucigaşă o dată cu vârsta.
Dar peste tot prin lume, cei mai tineri dintre băutorii de sânge izbucniseră în
flăcări în acele ore cât ei stătuseră la soare în Egipt; cei vârstnici suferiseră cu mult
mai puţin, doar li se înnegrise pielea. Dragul meu Eric avea pe atunci cam o mie de
ani şi trăia împreună cu mine în India; în orele acelea interminabile a suferit de arsuri
severe. A avut nevoie de mult sânge de la mine ca să se restabilească. Eu însămi n-am
suferit decât de aceeaşi bronzare a pielii şi, deşi am avut mari dureri timp de multe
nopţi, rezultatul a fost ciudat: treceam mult mai uşor drept fiinţă umană printre
muritori, având pielea mai închisă la culoare.
Cu multe secole mai târziu, sătulă de paloarea pielii mele, aveam să rămân în
mod deliberat la soare să mă bronzez. O s-o mai fac, probabil, cândva.
Fenomenul rămânea totuşi un mare mister pentru mine când s-a întâmplat prima
dată. Voiam doar să aflu de ce văzusem în vis atâtea flăcări, de ce auzisem atâtea
urlete ale celor ce piereau, de ce propriile mele creaţii, la care ţineam, dispăruseră în
acest mod abominabil.
Aşa că am plecat din India spre Egipt, care mi-a fost dintotdeauna un loc
nesuferit. Atunci am auzit şi de Marius, un tânăr băutor de sânge de la Roma, care, în
mod miraculos, nu suferise nici o arsură şi care venise şi-i furase pe Mama şi Tata din
Alexandria, pentru a-i duce într-un loc sigur, unde să nu mai poată nimeni să-i ardă,
nici pe ei ― nici pe noi ― vreodată.
N-a fost greu să aflu unde era Marius. După cum v-am spus, la început noi nu
puteam comunica unul cu altul. Apoi, cu trecerea timpului, am putut să-i auzim pe cei
tineri, ca şi cum ar fi fost nişte muritori. Am descoperit, la Antiohia, casa lui Marius,
un adevărat palat, în care ducea o existenţă de patrician roman, chiar dacă în ultimele
ore ale nopţii îşi încolţea şi el victimele umane pe străduţele dosnice.
O făcuse deja nemuritoare pe Pandora, pe care o adora mai presus decât orice pe
lume. Pe Mamă şi pe Tată îi ascunsese într-o criptă, făcută de mâinile lui din marmură
de Carrara, pardosită cu mozaic, unde lăsa să ardă tămâie şi esenţe fine, ca într-un
templu, de parcă ar fi fost cu adevărat nişte zei.
Am aşteptat momentul potrivit. Când, împreună cu Pandora, a plecat după
victime, am intrat fără greutate în casă, făcând să se deschidă zăvoarele de la distanţă.
În fine, şi Mama şi Tata aveau amândoi pielea ceva mai închisă la culoare, ca şi
mine, dar erau la fel de superbi şi de lipsiţi de viaţă ca în urmă cu o mie de ani. Erau
aşezaţi pe un soi de tron, pe care aveau să şadă, în acelaşi fel, timp de două mii de ani,
după cum ştiţi cu toţii. M-am apropiat şi i-am atins. Am dat în ei. Nici nu s-au clintit.
Apoi am făcut experienţa pe care-o doream: cu lama lungă a unui pumnal am străpuns
pielea Mamei, devenită un înveliş elastic, ca şi pielea mea. Am străpuns acel trup