Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

calculator; din amplificatoarele ascunse în pereţi muzică de Vivaldi. Scară directă
coborând în cripta cu pereţi de oţel, unde mă aşteaptă coşciugul: negru, lăcuit, cu
mânere de alamă, căptuşeală de mătase albă cu dantelă, un chibrit, un muc de
luminare.
Sete de sânge. Te arde; n-ai totuşi nevoie. Dar e greu de rezistat; de-acum aşa va
fi veşnic ― nu scapi de sete, ba chiar vrei mai mult decât înainte.
Când nu mă ocupam de scris, mă întindeam pe canapeaua de brocart gri şi mă
uitam de pe terasă la frunzele palmierilor care se mişcau în briza uşoară, ascultând ce
se vorbea jos în salon: Louis, rugând-o pe Jesse să-i mai descrie o dată fantoma
Claudiei. Şi vocea lui Jesse, explicându-i cu solicitudine, confidenţial: "Dar, Louis, nu
era în realitate."
Lui Gabrielle îi lipsea acum Jesse; Jesse şi cu Gabrielle se plimbaseră ore în şir
pe plajă. Se părea că nu scoseseră nici o vorbă; dar, în definitiv, cum puteam fi sigur?
Gabrielle nu mai termina cu micile gesturi, ca să mă facă fericit: îşi lăsa părul
liber pe spate, deoarece ştia că aşa îmi plăcea, trecea să mă vadă în fiecare dimineaţă,
înainte de-a se duce la culcare. Din când în când, mă privea, încercând să mă sondeze,
îngrijorată.
O dată am şi întrebat-o, temător:
― Vrei să pleci de-aici, nu-i aşa?
― Nu, mi-a răspuns ea. Îmi place aici; mă simt bine.
Când avea chef să facă mişcare, pleca în insule, care nu erau aşa departe. Îi plăcea
acolo. Dar nu despre asta voia ea să vorbească cu mine. Altceva o preocupa. O dată
aproape că şi-a exprimat gândul:
― Dar, spune-mi... apoi s-a oprit.
― Dacă am iubit-o? am întrebat-o. Asta vrei să ştii? Da, am iubit-o.
Totuşi, nu-i puteam pronunţa numele.
MAEL ba venea, ba pleca.
Fusese plecat o săptămână; astă-seară revenise ― era jos, în salon ― şi încerca
să-l atragă în discuţie pe Khayman, Khayman care ne fascina pe toţi. Primul vampir.
Toată puterea aceea. Când te gândeşti că se plimbase pe străzile Troiei.
Prezenţa lui era mereu uimitoare ― dacă putem pune aceste două cuvinte
împreună.
Se chinuia enorm să treacă drept om. Într-o localitate tropicală ca aceasta, unde
hainele groase săreau în ochi, nu era prea uşor. Uneori se ungea cu o pomadă care-i
înnegrea pielea ― făcută din sienit ars şi ulei parfumat.
Era o crimă să se urâţească în felul aceasta, dar altfel cum să fi tăiat prin mulţime
ca un cuţit ascuţit?
Din când în când şi el îmi făcea câte o vizită.
― Tu nu ieşi niciodată la plimbare? mă întreba.
Se uita la teancul de foi de lângă calculator şi la literele negre: Regina
damnaţilor. Rămânea în picioare, lăsându-mă să-i citesc gândurile, să caut mici
fragmente, momente pe jumătate uitate; nu-i păsa. Se simţea uimit în faţa mea; de ce,
nu-mi puteam imagina. Ce dorea de la mine? Apoi îmi oferea unul din zâmbetele
acelea surprinzătoare, de sfânt.
Uneori lua barca ― barca neagră cu motor a lui Armand ― şi se lăsa în voia
valurilor în golf la lumina stelelor. O dată se dusese şi Gabrielle cu el şi am fost tentat
să le ascult conversaţia de la distanţă, deşi vorbeau foarte încet şi confidenţial. Dar n-o
făcusem. Nu părea cinstit.