Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

care-i dădeau întotdeauna o senzaţie de siguranţă în casa lui.
Urcară o scară pe urmele lui Maharet, o scară care părea interminabilă, ducând
din ce în ce mai sus. Acum pereţii erau tăiaţi chiar în munte, lăsând să se vadă
vinişoarele colorate ale argilei şi ale rocilor dure. Ici şi colo prinseseră rădăcină ferigi
minuscule, dar lumina de unde venea oare? De la o lucarnă de deasupra. Ca o mică
poartă a raiului. Se uită în sus, recunoscător, la palida lumină albăstruie.
În cele din urmă, ajunseră pe un palier larg şi intrară într-o cameră mică şi
întunecoasă. La capătul ei era o uşă deschisă spre o cameră mult mai mare unde
aşteptau ceilalţi; dar Marius nu percepu pentru moment decât flăcările strălucitoare
ale focului de la distanţă şi asta îl făcu să îşi ferească ochii.
În camera asta mică era cineva care îl aştepta, cineva a cărui prezenţă n-o putuse
detecta decât ca orice om. Cineva care se afla acum în spatele lui. În vreme ce
Maharet îi conducea pe Pandora, pe Santino şi pe Mael în camera cea mare, înţelese
ce-avea să se întâmple. Ca să îşi facă curaj, trase aer în piept şi închise ochii.
Ce derizorie îi părea acum toată amărăciunea pe care o simţise; se gândea la cel
care n-avusese parte decât de o neîntreruptă suferinţă de atâtea secole, a cărui tinereţe,
cu toate nevoile ei, devenise într-adevăr eternă; la cel pe care nu-l putuse nici salva,
nici perfecţiona. De câte ori, de-a lungul anilor, nu visase la această reîntâlnire, fără să
aibă curajul să o provoace; iar acum, când lumea era un câmp de bătălie, când în jur
nu era decât distrugere, când totul era răsturnat, erau în fine pe punctul de a se
revedea.
― Dragostea mea, şopti el. Se simţi brusc extrem de obosit, ca puţin mai în urmă,
după zborul peste pustiul de gheaţă, pe deasupra norilor indiferenţi. Nicicând nu-i
ieşiseră pe gură vorbe mai pornite din inimă. Frumosul meu Amadeo, mai adăugă.
Întinzând braţele, îi simţi atingerea mâinii.
Încă mai era moale carnea asta supranaturală, moale de parcă aparţinea unui
muritor, răcoroasă, atât de plăcută. Nu se mai putu stăpâni. Plângea. Deschise ochii,
să-i întrezărească silueta de adolescent. Ah, această expresie, atât de plină de dragoste,
atât de supusă. Apoi îl luă în braţe.
Cu secole în urmă, într-un palat din Veneţia, încercase să exprime în culori
nemuritoare calitatea acestei iubiri. Şi ce concluzie trăsese? Că niciunde pe lume nu
mai putea întâlni acelaşi mister într-o fiinţă, acelaşi devotament şi acelaşi abandon; că
în acest copil de rând, în acest copil profund rănit, găsise un amestec de tristeţe şi de
graţie naturală mai impresionant decât orice pe lume. Acest copil îl înţelesese. Şi îl
iubise mai mult decât oricine vreodată.
Printre lacrimi văzu că nu era admonestat pentru teribila experienţă pe care i-o
impusese. Văzu aceleaşi trăsături pe care le pictase, poate uşor schimbate de ceea ce
numim în mod naiv înţelepciune; văzu aceeaşi dragoste pe care contase atât de mult în
nopţile lui de disperare.
De-ar avea măcar timp, timp să stea de vorbă pe-nde-lete, nopţi şi nopţi la rând,
în vreun loc cald, liniştit, printre arborii aceia gigantici de sequoia! Dar ceilalţi îi
aşteptau; aşa că momentele acestea deveneau cu atât mai preţioase, cu atât mai pline
de tristeţe.
Întări strânsoarea braţelor în jurul lui Armand. Îi sărută buzele, şuviţele lungi de
păr în dezordine. Îi mângâie umerii. Îi examină mâna mică, fină, pe care-o ţinea într-a
lui. Fiece amănunt pe care încercase să-l păstreze pe veci, pe pânză; fiece amănunt
păstrat prin moarte.
― Ne aşteaptă, nu-i aşa? şopti el. Nu ne lasă la dispoziţie decât câteva minute.
Fără să stea pe gânduri, Armand aprobă din cap. Cu o voce joasă, aproape
inaudibilă, spuse: