Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

"Maharet, mi-a zis el. Vor crea o rasă nouă de acoliţi dacă nu sunt învinşi, şi cinear
mai putea să-i înfrângă dacă nu cineva cu forţe egale?"
"Nu, mai bine mor", am spus eu, văzându-mă deja în flăcări pe rug. Nu, era de
neiertat. Aveam să fiu lângă mama chiar a doua zi, aveam să părăsesc definitiv
locurile acelea, nimic nu mă putea face să rămân.
"Tu ce crezi, Mekare? a întrebat el. O să încerci să realizezi blestemul pe care l-ai
pronunţat sau o să mori, lăsând asta pe seama duhurilor care te-au dezamăgit încă de
la început?"
Iarăşi s-a auzit vântul care străbătea palatul, uşile exterioare s-au zbătut, nisipul sa
izbit de ziduri. Din coridoare s-a auzit cum fugeau servitorii de colo-colo, cum se
ridicau din paturi cei adormiţi. Se auzeau tânguielile spiritelor pe care le iubisem cel
mai mult, sunete slabe, găunoase, inumane.
"Păstraţi-vă calmul, le-am spus amândurora, eu nu sunt de acord. Nu am de gând
să las acest spirit rău să intre în mine."
Cum rămăsesem aplecată, cu capul sprijinit de peretele celulei, hotărâtă că trebuie
să mor, mi-am dat seama că infernala tranzacţie era în curs chiar în celula aceea
strâmtă. Mekare îşi alesese soarta, împotriva avertismentelor spiritelor bune. Am
întins mâna şi am dat de corpurile lor, împreunate ca într-un act de dragoste, iar când
am încercat să-i separ, Khayman mi-a dat o lovitură din care am leşinat.
Nu trecuseră decât câteva minute când m-am trezit din leşin. Prin aer se auzeau
gemetele duhurilor. Ele ştiau rezultatul înaintea mea. Vântul s-a potolit; întunericul na
mai fost tulburat de nimic; palatul s-a cufundat din nou în tăcere.
Atunci am simţit atingerea mâinilor reci ale surorii mele. Am auzit un sunet
ciudat care semăna cu un râs; oare cei fără limbă pot să râdă? Eu încă nu luasem nici o
hotărîre. Ştiam doar că vieţile noastre fuseseră întotdeauna similare; că eram gemene
şi fiecare era oglinda celeilalte; două trupuri, dar un singur suflet. Stăteam în
întunericul fierbinte din celula aceea strâmtă, eram în braţele surorii mele, dar pentru
prima oară ea era schimbată; nu mai formam aceeaşi fiinţă, şi totuşi da. Apoi i-am
simţit gura pe gât, am simţit cum încearcă să-mi rupă pielea; dar Khayman a apucat
un cuţit şi a făcut treaba în locul ei. Pentru mine a început marele leşin.
Ah, ce momente divine! Am revăzut cu ochii minţii superbele culori argintii ale
cerului când sora mea, în faţa mea, întindea mâinile spre cer, zâmbitoare, şi se pornea
ploaia. Dansam împreună în ploaie, ne înconjura tot poporul nostru, călcam pe iarba
udă cu picioarele goale, apoi se auzea tunetul, iar cerul era brăzdat de fulgere, de
parcă sufletele noastre scăpau de sub o mare povară dureroasă. Ude până la piele, ne
duceam tocmai în fundul peşterii, aprindeam o lampă mică şi priveam din nou vechile
desene de pe pereţii ei, făcute de toate generaţiile de vrăjitoare dinaintea noastră; ne
strângeam una lângă alta, ascultând zgomotul îndepărtat al ploii, şi ne pierdeam în
desenele acelea care reprezentau vrăjitoarele dansând; şi luna care apărea prima dată
pe cerul nopţii.
Khayman mi-a dat primul din sângele lui magic; apoi soră-mea; apoi din nou
Khayman. Ştiţi cu toţii ce mi s-a întâmplat. Ce nu ştiţi însă, e ce poate să reprezinte
Darul întunecat pentru o oarbă. În întunericul opac au început să danseze scântei, apoi
lucrurile din jur au început să prindă un contur luminos, pulsatoriu; ca atunci când,
închizând ochii, păstrezi pe retină imaginile pe care le-ai privit la o lumină puternică.
Mă puteam efectiv mişca prin întuneric. Am întins mâna şi am verificat dacă era
exact ceea ce vedeam. Uşa, peretele; apoi coridorul din faţa mea; o clipă mi-a apărut
în faţa ochilor o hartă întreagă a drumului din faţă.
Totuşi, noaptea părea extrem de liniştită; nu se mai simţea nimic inuman prin
preajmă. Duhurile dispăruseră cu desăvârşire.