Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Lestat îl îmbrăţişă pe Louis, schimbară un sărut pasionat, iar muzicienii îi
înlănţuiră pe amândoi.
Khayman se opri o clipă să se lase pătruns de această atmosferă fierbinte.
Jessica se sprijinea în coate de marginea rampei. Stătea cu bărbia pe dosul
mâinilor. Bărbaţii din spatele ei, nişte uriaşi în haine lucioase de piele neagră, o
împingeau cu brutalitate, din nepăsare sau, poate, sub influenţa alcoolului, dar nu
reuşeau să o dea la o parte.
Nici Mael n-ar fi reuşit de-ar fi încercat.
Deodată, încă ceva îi deveni clar tot privind-o. Un singur cuvânt: Talamasca.
Femeia aceasta era de-a lor; aparţinea Ordinului.
Nu e cu putinţă, se gândi el din nou, apoi râse în barbă de propria lui inocenţă
idioată. E noaptea tuturor surprizelor, nu-i aşa? Dar părea cu neputinţă ca Ordinul să fi
supravieţuit de pe vremea când, cu secole în urmă, el îşi făcuse o joacă din a-i chinui
pe membrii lui, pentru ca apoi să-i lase în pace, de milă pentru naivitatea şi pentru
prostia lor.
Ah, ce teribilă grozăvie, să ai memorie! Ce bine-ar fi ca toate vieţile lui trecute să
dispară în uitare! Mai vedea încă feţele acelor călugări vagabonzi aparţinând
Ordinului Talamasca, care îl urmăriseră aşa cum putuseră prin toată Europa, notând
cu grijă, în cărţuliile lor legate în piele orice mărunţiş pe care ajungeau să-l ştie despre
el, cu penele lor care scârţâiau, până noaptea târziu. Se numea Benjamin în perioada
aceea de scurtă conştiinţă de sine, iar în caligrafia lor latină cu înflorituri, în scrisorile
lor pe pergament şi cu sigilii de ceară, pe care le trimiteau superiorilor lor din
Amsterdam, îl botezaseră Diavolul Benjamin.
Fusese joacă de copil pentru el să le fure scrisorile şi să adauge la ele propriile lui
texte; să-i sperie, să iasă la miezul nopţii de sub patul lor, să-i apuce de gât şi să-i
zgîlţâie; ce haz făcuse! Dar, pe vremea aceea, făcea haz din orice; când nu-l mai distra
ceva era pentru că îşi pierdea din nou memoria.
Dar ţinea minte că ţinuse la ei; ei nu erau exorcişti, nici preoţi vânători de
vrăjitoare, nici magicieni care sperau să-l pună în lanţuri şi să-i controleze puterile. O
dată îi venise chiar ideea că ar putea să se refugieze în pivniţele lor mucegăite când
venea vremea marelui somn. Cu toată curiozitatea lor bolnăvicioasă, nu l-ar fi trădat
niciodată.
Şi când te gândeşti că Ordinul supravieţuise cu tenacitatea Bisericii Romane. Şi
că femeiuşcă aceea superbă, cu brăţara ei de argint pe braţ, iubită de Maharet şi de
Mael, făcea parte din prozeliţii Ordinului. Nu-i de mirare că se bătuse să fie în rândul
întâi, de parcă s-ar fi apropiat de ultima treaptă a unei cripte.
Khayman se apropie şi mai mult de Mael, dar la câţiva metri se opri, era atâta
lume care trecea printre ei. O făcu şi din respect pentru sentimentele lui Mael, mai cu
seamă ruşinea pe care o simţea pentru că-i era frică. Mael fu acela care se apropie şi
se opri lângă Khayman.
Mulţimea agitată continua să-i ocolească, de parcă formau împreună un zid. Mael
se aplecă spre Khayman, ceea ce era, probabil, un semn de salut, o dovadă de
încredere. Privi în jur prin sală, unde nu se mai vedea nici un loc liber, apoi spre
parterul care era ca un mozaic de culori si de clăi de păr lucios, şi de pumni îndreptaţi
spre tavan. Întinse mâna şi îl atinse pe Khayman, de parcă nu se putea stăpâni să n-o
facă. Cu vârful degetelor îi atinse dosul mâinii. Khayman rămase liniştit, permiţându-i
să îşi continue explorarea.
De câte ori nu văzuse Khayman un astfel de gest între nemuritori ― cel mai tânăr
verificând direct textura şi duritatea cărnii celui mai vârstnic. Nu fusese şi printre
sfinţi unul căruia nu-i fusese de ajuns să vadă rănile lui Hristos, ci trebuise să le şi