Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― Porniţi la vânătoare contra noastră! Asta le spunea cu glas tare admiratorilor,
deşi nu-l auzeau. Ucideţi-ne. Noi întruchipăm răul, noi semănăm numai nenorociri în
cale. E minunat că acum cântaţi şi urlaţi o dată cu noi. Dar, când o să vă daţi seama
care-i mişcarea, va fi prea târziu, o să-nceapă treburile serioase. O să vă daţi seama că
nu v-am minţit niciodată.
O clipă li se întâlni privirea. Nu doresc decât să fiu bun! Aş renunţa şi la
nemurire pentru asta! Dar nu dădu semn că ar avea habar cine sau ce primise acest
mesaj.
Louis, observatorul, răbdătorul Louis, nu era acolo decât, pur şi simplu, din
dragoste pentru Lestat. Se reîntâlniseră doar cu o seară înainte, fusese o revedere
extraordinară. Louis îl urma pe Lestat oriunde l-ar fi dus. Louis voia să piară dacă
pierea Lestat. Dar temerile şi speranţele pe care şi le puneau în această seară erau
înduioşător de umane.
Nici nu-şi imaginau cât de aproape era fulgerul mâniei reginei, cum incendiase
nici cu o oră mai înainte vila-adăpost din San Francisco. Sau cum ardea acum taverna
aceea infamă de pe strada Castro, în vreme ce ea încă îi mai urmărea pe cei ce
izbutiseră să se salveze.
De fapt, numeroşii băutori de sânge răspândiţi prin public nu aveau nici ei idee
despre ce se petrecea afară. Erau prea novici pentru a capta mesajele de alarmă ale
celor vechi, pentru a auzi urletele celor care piereau în flăcări. Visul cu gemenele nu
reuşise decât să le semene şi mai multă tulburare în spirite. Din diverse colţuri, îl
fixau pe Lestat cu ură sau cu o fervoare religioasă. Unii l-ar fi distrus, alţii l-ar fi
înscăunat drept zeu. Nici nu-şi imaginau primejdia care îi pândea pe toţi.
Dar ce era cu gemenele? Care era semnificaţia viselor?
Khayman urmări cu privirea maşina care-şi făcea drum prin marea de trupuri spre
intrarea artiştilor. Ridică apoi ochii spre stelele de pe cer, spre gămăliile de lumină
iţindu-se dincolo de ceaţa care atârna deasupra oraşului. I se păru că ghiceşte prezenţa
fostei sale suverane.
Se întoarse spre auditoriu şi-şi făcu loc cu grijă prin înghesuială. Dacă n-ar fi
ţinut cont de forţa lui prin mulţimea aceasta, ar fi fost un dezastru, ar fi lăsat în urmă
numai vânătăi şi oase rupte în jur, fără să îşi dea seama de nimic.
Mai privi o dată cerul, apoi intră în clădire şi-l păcăli, fără nici o greutate, pe cel
care rupea biletele, strecurându-se ca o nălucă spre cea mai apropiată scară.
Sala era aproape plină. Se uită atent în jur, savurând momentul, la fel cum savura
totul. Sala în sine nu-i spunea nimic, era ca o cochilie pentru lumină şi sunet, mult
prea modernă şi de-a dreptul urâtă.
Dar muritorii erau cu toţii superbi, crăpau de sănătate, aveau buzunarele pline de
bani şi corpuri robuste în care nici un organ nu era atins de boală şi nici un os nu se
rupsese vreodată.
De altfel, curăţenia şi prosperitatea întregului oraş îl stupefiau pe Khayman. E
adevărat că văzuse bogăţie şi în Europa, ceva de neînchipuit, dar nimic nu egala
perfecţiunea acestui colţ de pământ suprapopulat, până la fermele din vecinătatea
oraşului, adevărate vilişoare cu stucaturi şi dotate cu toate articolele de lux
imaginabile. Pe lângă fiecare casă aleile erau pline de automobile superbe. Săracii
scoteau bani din automatele de bancă cu nişte cărţulii magice de plastic. Nu existau
magherniţe. Oraşul se mândrea cu o sumedenie de turnuri imense, cu hoteluri
fabuloase; întins între mare şi munţi, cu apele golfului sclipindu-i în faţă, San
Francisco părea să fie mai degrabă o staţiune balneară decât un mare oraş, un refugiu
împotriva durerilor şi urâţeniei lumii.
Nici o mirare că Lestat îl alesese ca să arunce mănuşa, în ansamblu, copiii aceştia