Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

voce din mulţime, ca şi cum aş fi ales un fir dintr-o puzderie. Ascultam deci numai
câte o voce, aflam astfel ce victorii şi ce nenorociri erau rezervate câte unui singur
suflet.
Am continuat să o privesc în tăcere.
― Apoi, pe măsură ce anii treceau, am dobândit o şi mai mare putere ― aceea de
a mă ridica din trupul meu, invizibilă, şi de a mă strecura în cel al persoanei a cărei
voce o ascultam, de a privi lumea prin ochii acelui muritor. Mă plimbam ba în corpul
unuia, ba al altuia. Mă plimbam şi la soare, şi în întuneric; sufeream; muream de
foame; cunoşteam durerea fizică. Uneori mă strecuram în corpuri de nemuritori, ca în
cel al lui Baby Jenks, de pildă. Adesea plecam cu Marius. Egoistul, vanitosul de
Marius, care confundă pofta cu respectul, care nu încetează să se lase încântat de
invenţiile decadente ale unui secol la fel de egoist ca el însuşi. Ah, te rog, nu începe
să-l plângi. Eu l-am iubit. Şi-l mai iubesc încă; s-a îngrijit de mine ca nimeni altul. A
fost cel care mi-a păstrat fiinţa. Preţ de o clipă i s-a auzit amărăciune în glas. Cel mai
adesea am preferat să intru în corpuri de oameni sărmani şi necăjiţi. Năzuiam să
cunosc viaţa lor dură.
S-a oprit; avea ochii înrouraţi; a ridicat din sprâncene şi-n ochi i-au apărut
lacrimi. Cunoşteam oarecum şi eu puterea aceasta de care vorbea. Atât de mult aş fi
vrut să o consolez, dar când am întins braţele să o cuprind, mi-a făcut semn să stau
cuminte.
― Ajungeam să uit cine sunt, unde mă aflu, a continuat. Eram fiinţa aceea, aleasă
după voce. Uneori asta dura ani de zile. Apoi reveneam la oroarea realităţii: nu eram
decât o creatură nemişcată, fără rost pe lume, condamnată să rămân veşnic pe tron,
într-un sanctuar aurit! Poţi să-ţi închipui ce cumplit e să pricepi dintr-o dată aşa ceva?
Că tot ce ai văzut, tot ce ai auzit nu era decât iluzie, decât contemplarea vieţii altuia?
Mă întorceam în propriul meu trup. Redeveneam ceea ce ai în faţă. Un idol cu suflet şi
minte.
Am încuviinţat din cap. Cu un secol în urmă, când o văzusem pentru prima oară,
îmi imaginasem exact această nespusă suferinţă îngropată în ea. Îmi imaginasem toată
acea neputinţă. Şi nu greşisem.
― Ştiam că el te reţine acolo, i-am spus.
Mă refeream la Enkil. Enkil, acum dispărut şi el, prăbuşit. Un idol spart. Îmi
aminteam momentul petrecut în criptă, când sorbisem din sângele ei, iar el venise,
gata să mă distrugă, să îşi pretindă soţia. Oare ştiuse ce face? Sau îsi pierduse minţile
încă de pe atunci?
Doar un zâmbet drept răspuns. Şi privirea pierdută în zare, în întuneric. Începuse
iar să ningă, fulgii dansau miraculos, parcă prindeau în ei lumina stelelor şi a lunii şi o
împrăştiau prin lumea întreagă.
― Tot ce s-a-ntâmplat a fost scris să se întâmple aşa, a spus în cele din urmă. Şi
creşterea puterilor mele în toţi anii aceia, şi faptul că, în cele din urmă, am devenit atât
de puternică, încât... Încât nimeni nu mă poate egala. S-a oprit. Parcă timp de o clipă
n-a mai fost atât de sigură. Apoi şi-a recâştigat încrederea. Până la urmă, n-a fost
decât un instrument, iubitul meu rege, tovarăşul meu de suferinţă. Da, îşi pierduse
mintea. Iar de distrus, de fapt nu l-am distrus. Ceea ce mai rămăsese din el am luat în
mine. Câteodată şi mie mi se întâmpla să fiu la fel de golită ca el, la fel de tăcută, la
fel de incapabilă de a visa măcar. Dar pentru el nu mai exista posibilitate de reînviere.
Nici cea mai mică imagine nu-i mai pătrundea în creier. Nu mai era de nici un folos.
A murit ca un zeu, căci m-a făcut pe mine şi mai puternică. Totul a fost scris, prinţul
meu a-dorat. Totul, de la prima până la ultima clipă.
― Dar cum? De cine?