Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― Ţi-am spus. Suntem într-un vis. Dacă vrei cu tot dinadinsul un nume, poţi să-i
spui pragul dintre viaţă şi moarte. Am să te trec pragul acesta. De ce? Pentru că sunt
un laş. Şi pentru că te iubesc prea mult ca să te pierd.
Ce bucurie pe Daniel, ce triumf rece şi splendid! Sosise, în fine, momentul mult
aşteptat. Nu avea să mai fie antrenat în infernala goană a timpului. Nu avea să mai
facă parte dintre milioanele de anonimi care dormeau sub pământul acesta spongios şi
mirositor, sub florile veştejite, fără să mai ştie de ceva, orbi pentru veşnicie.
― N-am ce să promit. Cum aş putea? Ţi-am spus ce ne aşteaptă.
― Nu-mi pasă. De vreme ce sunt cu tine.
Ochii lui Armand erau înroşiţi, obosiţi, îmbătrâniţi. Şi ce haine minunate avea,
cusute de mână, dar prăfuite de parcă aparţineau unei fantome. Oare aşa arătau
spiritele când renunţai la efortul de a le mai chema?
― Nu plânge! Nu-i cinstit, spuse Daniel. Cum poţi să plângi când pentru mine
asta înseamnă renaşterea. E oare cu putinţă să nu ştii ce-nseamnă asta pentru mine, să
nu-ţi fi dat seama niciodată?
Se uită brusc în sus, să cuprindă cu privirea tot întinsul peisajului încântător, vila
din depărtare, colinele ce se desluşeau în jur. Apoi întoarse capul spre cer, care îl
umplu de uimire. Nu mai văzuse niciodată atâtea stele.
Parcă cerul însuşi se prelungea la nesfârşit, iar stelele erau atât de pline şi de
strălucitoare, că desenul constelaţiilor se pierdea. Nu se mai vedeau. N-aveau nici un
sens. Doar victoria sublimă a energiei pure, a materiei. Apoi recunoscu Pleiadele ―
constelaţia preferată a gemenelor condamnate din vis ― şi zâmbi. Le văzu pe gemene
împreună pe un vârf de munte, erau fericite, şi fu şi el bucuros pentru ele.
― Spune doar o vorbă, dragostea mea, zise Armand, şi o voi face. Până la urmă,
mergem în iad împreună.
― Dar nu-ţi dai seama? spuse Daniel, toate deciziile pe care le iau oamenii se fac
la fel. Crezi că mama are idee ce o să i se întâmple copilului pe care îl poartă în
pântece? Doamne sfinte, suntem pierduţi, ascultă-mă pe mine. Ce importanţă are dacă
îmi faci acest dar şi se dovedeşte că-i o greşeală! Nu există greşeală! Există numai
disperare, iar eu numai asta îmi doresc! Vreau nemurirea ca să trăiesc veşnic cu tine.
Deschise ochii. Tavanul cabinei avionului, cu luminile sale gălbui reflectate de
pereţii calzi, îmbrăcaţi în lemn, şi-n jur grădina, parfumul, miracolul florilor aproape
prăbuşindu-se sub propria greutate.
Stăteau împreună sub copacul uscat din care atârnau ciorchinii stacojii de glicină.
Florile îi mângâiau faţa, le simţea petalele ceruite pe faţă. Îi reveni ceva în minte, ceva
ce ştiuse cândva ― că în limba unui popor străvechi exista un singur cuvânt pentru
floare şi pentru sânge. Simţi brusc cum îi e pătrunsă pielea gâtului de dinţi ascuţiţi.
Inima îi fu brusc strânsă ca într-o menghină. Presiunea era insuportabilă. Totuşi,
peste umărul lui Armand vedea cum noaptea aluneca în jurul lui, cum stelele creşteau
şi tot creşteau, erau la fel de mari ca ciorchinii de floare. Asta era, zburau spre stele!
Într-o frântură de clipă îl văzu pe Lestat la volanul unei maşini negre. Avea un aer
leonin, cu pletele bătute de vânt, cu privirea veselă.. Se întoarse spre Daniel şi-i
aruncă o privire, apoi izbucni în râs.
Şi Louis era acolo. Louis era în picioare, uitându-se pe fereastra camerei de pe
strada Divisadero, aşteptând, apoi îi adresă lui Daniel câteva vorbe:
― Da, vino, Daniel, dacă ăsta e destinul tău!
Ei nu păreau să ştie de adăposturile arse! Sau de gemene! Nici de strigătul de
alarmă!
Acum se găseau cu toţii într-o cameră plină de lume, de fapt, erau în Vila
Misterelor, iar Louis, îmbrăcat într-un frac, se sprijinea de şemineu. Erau cu toţii