Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

de lemn şi-şi plecă o clipă capul. Apoi îşi plimbă iarăşi privirea peste tavanul din bare
de oţel, unde se încolăceau tot felul de cabluri electrice şi proiectoarele cilindrice din
fier. Unde eşti?
Undeva departe, lângă un zid, văzu persoana de la care venea mesajul. Era cel
mai vârstnic dintre toţi cei pe care-i înregistrase până acum. Un nordic băutor de
sânge, de statură gigantică, tot atât de viguros pe cât era de viclean, îmbrăcat în haine
aspre de piele întoarsă, cu o coamă de păr de culoarea paiului, cu sprâncene groase şi
ochii uşor înfundaţi în orbite, care-i dădeau o expresie de om căzut pe gânduri.
Necunoscutul urmărea cu privirea o femeie subţire, o muritoare care-şi făcea
drum prin mulţime ca să se apropie de scenă. Jesse, fiica muritoare a lui Maharet.
Înnebunit, necrezându-şi ochilor, Khayman se concentră la rândul lui asupra ei.
Simţi cum îi vin lacrimile în ochi, văzând cât de uluitor semăna cu Maharet.
Acelaşi păr arămiu bogat, numai inele, aceeaşi fragilitate de pasăre, aceiaşi ochi
verzi inteligenţi şi plini de curiozitate, privind scena, în vreme ce se lăsa împinsă de
cei din jurul ei în toate sensurile.
Avea profilul lui Maharet. Şi aceeaşi piele, care avusese o anumită paloare
luminoasă chiar când Maharet era în viaţă, ca interiorul unei scoici.
Fulgerător, îi reveni în minte aspectul pielii lui Maharet văzut printre degetele lui
mai închise la culoare. Când îi împinsese capul într-o parte în timpul violului,
degetele lui atinseseră pleoapele delicate. Doar cu un an mai târziu i se scoseseră lui
Maharet ochii din cap, iar el fusese şi atuncea prezent, amintindu-şi cu precizie acelaşi
moment, având senzaţia contactului cu pielea aceea... Asta se petrecuse înainte ca el
să se aplece, să culeagă perechea de ochi de pe jos şi să...
Îl trecu un tremur. Simţi o durere cumplită în plămâni. Doar n-avea să-i joace iar
feste memoria. N-o să şi-o piardă iarăşi chiar acum, să fie iarăşi clovnul fericit care
nu-şi aduce aminte de nimic!
Fiica lui Maharet, fie. Dar cum era oare cu putinţă? Prin câte generaţii se
transmiseseră trăsăturile caracteristice până la femeia aceasta fragilă, care părea că se
luptă din răsputeri să ajungă chiar lângă scenă?
Dacă te gândeai, nu era imposibil, îşi dădu el iute seama. Poate numai vreo trei
sute de străbuni stăteau între femeia aceasta din secolul al douăzecilea şi după-amiaza
aceea de demult, când el îşi pusese în jurul gâtului colanul regelui şi coborâse de pe
podium pentru a înfăptui violul în locul regelui. Poate nici atât. Nici măcar o fracţiune
din mulţimea aceasta, dacă priveai în perspectivă.
Cel mai de necrezut era faptul că Maharet îşi cunoştea urmaşii! în cazul femeii
acesteia, era clar că Maharet o cunoştea. Mintea băutorului aceluia înalt de sânge îi
furniză rapid această informaţie.
Cercetă din nou gândurile nordicului. Maharet era în viaţă. Maharet era straja
familiei ei de muritori. Maharet era întruchiparea puterii şi voinţei fără de margini.
Maharet nu-i dăduse blondului ei servitor nici o explicaţie cu privire la visele despre
gemene, dar îl trimisese aici pentru a-i îndeplini porunca, să o salveze pe Jessica.
Deci Maharet trăieşte, se gândi Khayman. Trăieşte, iar dacă ea există într-un mod
real, atunci există şi sora ei, amândouă gemenele roşcate trăiesc!
Khayman îi cercetă mintea cu şi mai multă atenţie, căutând cât mai adânc. Dar nu
mai captă decât înverşunata dorinţă de protecţie. Trebuia să o salveze pe Jesse, dar nu
doar de primejdia reprezentată de regină, ci de tot ce o înconjura aici, de sala aceasta
unde putea să ia cunoştinţă de lucruri ce n-ar mai suporta nici o explicaţie.
Şi câtă ură pentru Mamă i se citea în gânduri! Câtă ură în uriaşul acesta înalt,
blond, cu o ţinută de războinic şi de mare preot în acelaşi timp! O ura că-şi făcuse
apariţia în cadrul atemporal şi dulce al existenţei lui. Ura de asemenea, faptul că