Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

ajunseseră la un echilibru? Până şi Louis era echilibrat, şi-apoi eram împreună, cum
zicea Marius.
Eram fericit că sunt cu el, fericit să merg din nou pe străzile acestea vechi; dar de
ce nu-mi era destul?
Altă poartă deschisă; a rupt lacătul cu degetele. Apoi am intrat în micul oraş al
mormintelor de marmură albă, cu acoperişuri ca ale caselor, cu urne şi praguri de marmură,
iar sub ghete striveam iarba udă. Ploaia făcuse să lucească toate suprafeţele;
luminile oraşului se reflectau, pe cer, dând un nimb luminos norilor ce treceau rapid
peste capetele noastre.
Am încercat să dau de stele. Dar nu se vedeau. Când m-am uitat din nou în jos,
am văzut-o pe Claudia; i-am simţit mânuţa în mână.
M-am uitat iar la Louis, căruia îi sclipeau în ochi luminile din depărtare; m-a
făcut să tresar. I-am atins cu mâinile chipul, pomeţii, arcul sprâncenelor negre. Câtă
frumuseţe!
― Binecuvântatul întuneric! am spus brusc. Binecuvântatul întuneric a venit din
nou.
― Aşa e, a spus el trist. Ţinutul unde domnim noi, ca întotdeauna!
Nu era oare suficient?
M-a luat de mână ― oare cum i se părea acum mâna mea? ― şi m-a condus pe o
potecă îngustă printre cele mai vechi şi mai respectabile morminte, morminte care
erau acolo de la începuturile coloniei, de pe vremea când ne făcusem de cap împreună
prin împrejurimi, prin ţinuturile mlăştinoase care ameninţau să înghită tot oraşul, când
îmi găseam victimele printre răufăcătorii şi criminalii de ultimă speţă.
M-a dus la mormântul lui. Mi-am dat seama că pe blocul de marmură era săpat
numele lui, cu litere aplecate, conform modei vremurilor acelora.
Louis de Pointe du Lac
1766 ― 1794
S-a sprijinit de mormântul de alături, un alt mic templu, ca şi al lui, cu peristil.
― Voiam doar să-l mai văd o dată, mi-a spus.
S-a aplecat şi a atins cu mâna literele.
Se şterseseră puţin de la intemperii. Praful şi murdăria făcuseră ca scrisul să se
vadă şi mai clar pe suprafaţa pietrei, înnegrind adânciturile literelor şi ale cifrelor. Se
gândea oare cum fusese lumea în anii aceia?
Eu m-am gândit la visele ei, la grădina păcii pe pământ, cu flori răsărind din
pământul năclăit de sânge.
― Acum putem merge acasă, a spus el.
Acasă. Am zâmbit. Am întins mâinile şi am atins mormintele de pe o parte şi de
pe alta; m-am uitat la luminile cerului reflectate de norii învolburaţi.
― Sper că n-ai de gând să ne părăseşti, nu-i aşa? m-a întrebat brusc, cu o voce
strangulată de durere.
― Nu, am răspuns. Aş fi vrut să pot vorbi de tot ce scrisesem în carte. Ştii, am
fost amanţi, ea şi cu mine, la fel cum ai spune despre doi muritori.
― Sigur că ştiu, mi-a răspuns.
Am zâmbit. Brusc m-am aplecat să-l sărut, excitat de căldura pe care o emana, de
atingerea pielii lui atât de asemănătoare cu a unui om. Doamne, ce oribile mi se
păreau degetele mele albe atingându-l, degete care l-ar fi putut strivi fără nici un efort.
Mă întrebam dacă-mi ghicea măcar puterea.
Erau atâtea lucruri pe care aş fi vrut să i le spun, aveam atâtea întrebări de pus.