Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

cu adevărat. În lumina aceea înceţoşată, desluşi expresia rece, nemiloasă, a lui
Miriam. Întrevăzu şi silueta uriaşă a lui Mael, aplecat deasupra ei. Se-ntoarse spre uşa
deschisă. Sosea Maharet.
Mael nu ştia, nu-şi dădea seama, până ce nu-i citi ei gândul. Cu paşi uşori,
neauziţi, Maharet urca scările, rochia ei unduioasă scotea un sunet foşnitor, ca de
frunze uscate răscolite de vânt; era pe coridor.
Ah, după toţi aceşti ani, aceşti ani nesfârşit de lungi! Printre lacrimi, Jesse
observă la lumina lămpilor înaintarea lui Maharet, îi văzu sclipirea feţei, părul care
parcă iradia lumină arzătoare. Maharet îi făcu semn lui Mael să le lase singure.
Apoi se apropie de pat. Ridică braţele, cu palmele deschise, într-un gest de
invitaţie; ridică braţele, de parcă urma să ia în braţe un copil.
― Da, fă-o, spuse Jesse.
― Atunci, iubita mea, ia-ţi adio de la Miriam pe veci.
ÎN VREMURI străvechi, în oraşul Cartagina exista o datină cumplită. Populaţia
îşi oferea copiii, în semn de sacrificiu, zeului Baal, a cărui statuie uriaşă era turnată în
bronz. Trupuşoarele lor erau depuse pe braţele întinse în faţă ale zeului, apoi
declanşarea unui arc le făcea să se îndoaie, iar copiii cădeau în cuptorul veşnic aprins
din pântecul zeului.
După distrugerea Cartaginei numai romanii mai credeau în vechea poveste, dar,
pe măsură ce secolele se scurgeau, oamenii nu mai credeau în ea. Era prea groaznic,
după toate aparenţele, să arzi astfel nişte copii. Dar când apăruseră arheologii, cu
lopeţile lor si începuseră săpăturile, ei aduseseră la suprafaţă nenumărate oase mici ale
victimelor. Fuseseră descoperite necropole întregi pline doar de oase de copil.
Lumea întreagă aflase că vechea legendă nu minţea; că bărbaţii şi femeile din
Cartagina realmente îşi sacrificaseră copiii pentru acest zeu şi asistaseră supuşi la
dispariţia progeniturilor lor prin foc. Pentru ei era o religie.
Acum, când Maharet o ridică, când îi simţi buzele pe gât, Jesse se gândi la vechea
legendă. Braţele întinse ale lui Maharet erau asemenea braţelor de metal ale zeului
Baal, şi-n clipa aceea cumplită Jesse avu viziuni atroce.
Nu propria moarte şi-o vedea, ci pe a celorlalţi ― sufletele nemuritorilor pârjoliţi,
ridicându-se dincolo de groază şi durere fizică, deasupra corpurilor lor supranaturale
consumate de foc. Le auzi ţipetele; le auzi apelurile; le întrezări chipurile în clipa în
care părăseau pământul, păstrând încă pecetea umanităţii în tranziţia lor luminoasă,
lipsită de substanţă; le percepu suferinţa trecerii spre necunoscut; auzi primele
intonaţii ale cântecului în care avea să li se unească vocile.
Apoi imaginea se şterse încetişor, pieri cu totul, ca o muzică pe jumătate auzită,
pe jumătate amintită. Ea însăşi se apropia de moarte; i se dusese orice senzaţie din
trup, orice durere, orice simţ al permanenţei sau al frământării sufleteşti.
Se afla în poiană, la asfinţit, privind-o pe mama întinsă pe catafalc.
"Din carne, toată înţelepciunea izvorăşte din carne, îi spuse Maharet. Fereşte-te
de ce n-are trup. Fereşte-te de zei, de idei, fereşte-te de diavol."
Apoi simţi gustul sângelui; îi pătrunse prin toate fibrele corpului; avea din nou
braţe şi picioare pe măsură ce el se răspândea, electrizându-i membrele, dându-i senzaţia
că-i arde pielea, setea tot mai mare făcând-o să se zvârcolească, iar infuzia de
sânge căutând parcă să-i ancoreze sufletul în substanţă pentru vecie.
Erau îmbrăţişate, ea şi Maharet, iar pielea extrem de tare a lui Maharet devenise
moale, caldă, erau unite ca într-un singur trup, acoperite de sudoare, cu părul
amestecat, Jesse având faţa îngropată în gâtul lui Maharet, înfruptându-se din sursa