Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Le-am spus că vreau să rămân singur. Nu mai puteam îndura tentaţia. Pot să jur
că au înţeles de ce. Înţeleseseră şi erau gata să mi se lase în voie. Carne măslinie,
sărată, prea aproape de mine. Prea mare tentaţia. Oricum, s-au supus imediat şi cam
înfricoşate. Au plecat în linişte, dându-se înapoi, de parcă n-ar fi fost cuviincios să
iasă normal.
M-am uitat la cadranul ceasului. Mi se părea destul de caraghios să port un ceas
care arăta orele. Brusc, asta m-a înfuriat. Şi tot brusc, cadranul s-a făcut ţăndări! Sticla
s-a împrăştiat; din ceas au ieşit toate arcurile. S-a rupt brăţara şi totul a căzut jos de pe
mâna mea. Rotiţe mititele s-au rostogolit pe covor.
"Doamne sfinte!" am şoptit. Dar, în definitiv, de ce nu, dacă eram în stare să fac
să explodeze o arteră sau o inimă. Important ar fi fost să pot controla aceste forţe, să
le pot direcţiona, nu să lovească la întâmplare.
Am ridicat ochii şi am ales o oglinjoară oarecare încadrată într-o ramă de argint,
aşezată pe măsuţa de toaletă. Am poruncit în gând Sparge-te! şi s-a făcut pe loc
bucăţele, în liniştea aceea profundă am auzit cum se izbeau de pereţi cioburile, cum
cădeau pe măsuţă.
Bun, asta era o chestie bună de ştiut, cu mult mai utilă decât faptul că eram
capabil să ucid. M-am uitat la telefonul de pe marginea măsuţei. M-am concentrat, am
lăsat forţa să se adune, apoi în mod conştient am micşorat-o şi-am direcţionat-o doar
pentru a împinge telefonul uşurel pe suprafaţa de sticlă care acoperea marmura. Da.
Aşa da. Sticluţele s-au răsturnat şi au căzut din calea telefonului. Le-am oprit căderea;
să le îndrept nu puteam, oricum. Nici să le culeg de pe jos. Ba nu, stai puţin, puteam.
Mi-am imaginat o mână care le îndreaptă. Fireşte, că forţa nu se supunea literal
acestei imagini; dar o foloseam pentru a mi-o organiza. Am pus deci la locul lor toate
sticluţele. Le-am adunat de pe jos şi pe cele care căzuseră şi le-am repus pe măsuţă.
Tremurând uşurel, m-am aşezat pe pat ca să mă dumiresc de toate astea, dar
curiozitatea a fost ihai mare. Esenţialul era că fenomenul era de natură fizică, era
energie. Doar o extindere a forţelor pe care le avusesem şi înainte. De exemplu, chiar
la început, în primele săptămâni după ce Magnus mă făcuse vampir, reuşisem să mişc
pe cineva ― pe iubitul meu Nicholas, cu care mă certam ― mi-aminteam cum fusese
proiectat cât colo până la peretele opus din cameră, de parcă l-aş fi lovit cu un pumn
invizibil. Mă înfuriasem şi atunci. Dar mai târziu nu mai fusesem în stare să repet
mica şmecherie. Şi acum era vorba de aceeaşi forţă, de aceeaşi energie verificabilă şi
măsurabilă.
"Nu eşti deloc un zeu", am tras eu concluzia.
Totuşi, amplificarea aceasta a puterii, această nouă dimensiune, cum se spune cu
atâta justeţe în secolul acesta... Hmmm...
Uitându-mă la tavan, am luat hotărîrea că voiam să mă ridic uşor să-l ating, să
pipăi cu mâna mea friza de ghips care se desena în jurul candelabrului. Am simţit un
fel de greaţă; apoi mi-am dat seama că pluteam în imediata apropiere a tavanului.
Mâna, mâna parcă trecea prin ghips. Am coborât puţin şi m-am uitat în jos la cameră.
Doamne Sfinte, făceam plimbarea asta fără să-mi deranjez corpul de unde era! Eu
stăteam în continuare pe marginea patului. Mă uitam la mine însumi, îmi priveam
vârful capului. Eu ― adică corpul meu ― stăteam acolo nemişcat, ca într-o reverie,
cu ochii ficşi. Înapoi! M-am simţit din nou eu însumi, mulţumesc lui Dumnezeu, iar
corpul îmi era în perfectă stare, aşa că am încercat să înţeleg cum de mi se întâmplau
toate acestea.
Ei bine, de fapt, ştiam despre ce e vorba. Akasha îmi spusese doar cum călătorea
ea în afara corpului. Până şi unii muritori erau în stare de asta sau, cel puţin, se lăudau
că ar fi. Muritorii povestiseră despre călătoriile în afara corpului încă din cele mai