Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

vreme ce rămăsese mut de uimire, l-am strâns mai tare în braţe şi am pornit în sus.
După câteva clipe eram înăuntru. O cămăruţă elizabe-tană, îmbrăcată în panouri
de lemn de culoare închisă, cu superbe mobile stil şi un foc vesel în şemineu.
Louis era furios. Se uita la mine gata să mă înghită, îndreptându-şi hainele cu
gesturi iuţi, nervoase. Îmi plăcea camera. Cărţile lui David Talbot; patul lui.
David Talbot se uita fix la noi prin uşa întredeschisă, de dincolo, unde era luminat
de o lampă cu abajur verde pusă pe masă. Purta o frumoasă haină de casă, din mătase
gri, cu cordon în talie. Avea stiloul în mână. Stătea complet nemişcat, ca o vietate a
pădurii care simte un animal feroce în jur şi aşteaptă clipa luptei.
Ah, ce minune!
L-am studiat o clipă; avea o faţă frumoasă, uşor ridată, păr argintiu, ochi negri
minunaţi, extrem de expresivi, foarte calzi. Inteligenţa i se citea în toate trăsăturile.
Era foarte aproape de descrierea pe care mi-o făcuseră Jesse şi Khayman.
Am intrat în birou.
― Vă rog să mă iertaţi, am spus. Ar fi trebuit să ciocănim la uşa de la intrare. Dar
am vrut ca întâlnirea noastră să rămână între noi. Ştiţi, desigur, cine sunt.
Muţenie totală.
Am privit lucrurile de pe masă. Peste tot dosare mari, cu diverse nume familiare
drept etichete: Teatrul Vampirilor şi Armand, şi Benjamin, Diavolul. Şi Jesse.
Jesse. Pe masă era şi scrisoarea de la mătuşa ei, Maharet, lângă dosar. Scrisoarea
care afirma că Jesse murise.
Am aşteptat, întrebându-mă dacă n-ar trebui să îl las să-mi vorbească el mai întâi,
deşi nu era obiceiul meu. Mă studia foarte intens, cu mult mai intens decât îl
studiasem eu pe el. Voia să mă reţină, folosind micile şmecherii pe care le învăţase,
pentru a putea să îşi amintească totul mai târziu, oricât de mare ar fi fost şocul produs
de întâlnirea faţă în faţă.
Era înalt, deloc greoi, dar nici subţire. Statură frumoasă. Cu mâini mari, bine
făcute. Foarte îngrijit. Un adevărat gentleman englez; iubitor al stofelor tweed, al
accesoriilor de piele şi al pădurilor întunecate, al ceaiului, al umezelii din parcul deafară,
al sănătăţii minunate a u-nei astfel de case.
Avea cam şaizeci şi cinci de ani. Foarte bună vârstă. Ştia lucruri pe care cei tineri
n-au cum să le ştie. Acesta era echivalentul modern al vârstei lui Marius în vremurile
antice. Pentru secolul al douăzecilea însă nu era deloc un om bătrân.
Louis era încă în cealaltă cameră, dar David ştia că era acolo. S-a uitat spre uşă.
Apoi şi-a întors privirea din nou spre mine.
L-am văzut ridicându-se; m-a luat total prin surprindere. Mi-a întins mâna.
― Bună seara! mi-a spus.
Am râs. I-am luat mâna şi am strâns-o cu grijă, politicos, studiindu-i reacţia,
uimirea când mi-a simţit răceala cărnii, lipsa ei de viaţă, după criteriile convenţionale.
S-a speriat, era clar. Dar era şi extrem de curios, de interesat.
Apoi, cu multă amabilitate şi curtoazie m-a întrebat:
― Jesse n-a murit, nu-i aşa?
E uimitoare limba engleză; câte se pot face prin nuanţele de politeţe. E clar de ce
sunt englezii cei mai mari diplomaţi de pe lume. M-am trezit întrebându-mă cum erau
gangsterii englezi. În tonul lui era atâta durere în privinţa lui Jesse, încât am hotărât că
avea dreptul să nu i-o spulber. L-am privit cu multă solemnitate.
― Ba da, nu vă faceţi iluzii; este moartă. L-am privit drept în ochi, susţinându-i
ferm privirea; ca să nu fie nici o neînţelegere. Daţi-o uitării, i-am mai spus.
A încuviinţat cu un gest al capului, a privit o clipă în altă parte, ca să revină apoi
iar la mine, plin de curiozitate.